Arhivă pentru Octombrie 2010

Calatorind prin faliile timpului

31 Octombrie 2010
De multe ori în viaţă greşim şi spunem că „am vrea să dăm timpul înapoi”, pentru a ne repara greşeala. Alteori am vrea să aruncăm o privire către ce va fi, pentru a şti dacă decizia pe care am luat-o este cea ma bună. Indiferent dacă înainte sau înapoi, măcar o dată fiecare dintre noi şi-a dorit să călătorească în timp. Unii dintre noi au reuşit, dovadă stau numeroase mărturii. Uluitor este însă faptul că, la ora actuală, ştiinţa validează posibilitatea acestor translaţii temporale.
Timpul – între liniaritate şi simultaneitate
Natura timpului este un subiect ce i-a preocupat atât pe oamenii de ştiinţă cât şi pe filosofi deopotrivă. Fiecare a căutat prin mijloace specifice să înţeleagă şi să dezlege această enigmă.
În esenţă, ştiinţa admite două teorii fundamentale care încearcă să clarifice natura timpului. Prima priveşte timpul ca pe un fenomen liniar, în care doar momentul „acum” există cu adevărat şi poate fi experimentat. Trecutul s-a încheiat şi nu mai poate fi „vizitat” decât, poate, în imaginaţie. Viitorul nu există încă, iar atunci când îl trăim deja a devenit prezent. Ipoteza timpului liniar este cu uşurinţă adoptată de cei mai mulţi dintre noi, căci avem nevoie de o anumită cronologie a evenimentelor, avem nevoie de calendar şi de ceasul de mână pentru a face puţină ordine în haosul vieţii noastre cotidiene. Dar dacă această ipoteză este corectă, atunci călătoria în timp este imposibilă. Totuşi, timpul se luptă pentru a scăpa acestei constrângeri impuse de mintea umană.
În cea de-a doua teorie, toate momentele de timp există în simultaneitate. Trecut, prezent şi viitor devin simpli termeni relativi ce depind de momentul de timp la care noi ne raportăm. Prin anii 1920 J.W.Dunne a scris o carte numită „Un experiment asupra timpului”, ce conţine analiza viselor sale pe o lungă perioadă. Adesea, acestea erau precognitive, prezicând evenimente din viaţa personală a lui Dunne sau de interes general. El considera conştiinţa drept un factor important în înţelegerea noţiunii de timp. Visele sale erau un amestec de evenimente trecute, prezente şi viitoare, ceea ce l-a condus la ideea coexistenţei tuturor momentelor de timp în simultaneitate.
Putem să ne reprezentăm timpul ca pe o buclă continuă, un fel de bandă a lui Möbius. Dacă acceptăm acest model, atunci ar fi posibil să călătorim de-a lungul buclei către un punct, fie din trecut, fie din viitor. Timpul poate fi privit, din această perspectivă, prin analogie cu imaginile înregistrate pe o bandă video. Tot ce ne-ar trebui pentru a călători în timp, în această situaţie, ar fi cunoaşterea operării cu butoanele de derulare rapidă înainte şi înapoi.
Această a doua ipoteză poate părea de domeniul fantasticului, dar există deja numeroase dovezi care o sprijină, precum şi un cadru teoretic în fizica relativistă.
Albert Einstein a demonstrat, în cadrul teoriei relativităţii, că pentru un observator ce se deplasează cu o viteză apropiată de viteza luminii se petrece un fenomen straniu. Un astfel de observator, dacă pleacă într-o călătorie în spaţiul extraterestru timp de 20 de ani, cu o viteză egală cu 90% din viteza luminii, la întoarcerea pe Pământ va descoperi că aici au trecut deja 45 de ani! Mărind viteza la 99,9% din viteza luminii, o călătorie de 20 de ani în spaţiul cosmic ar însemna trecerea a aproape 450 de ani tereştri… de fapt, el ar ajunge astfel să călătorească în viitor. Înseamnă că timpul îşi încetineşte scurgerea pentru un observator ce călătoreşte cu viteze apropiate de viteza luminii. Ba mai mult, presupusul nostru călător prin spaţiu şi-ar modifica dimensiunile şi ar trece decenii între două mese, aşa cum măsurăm timpul pe Pământ.
Maşina timpului
Unul din primii scriitori de literatură ştiinţifico-fantastică, H.G.Wells, a anticipat în romanul său SF, „Maşina timpului” (publicat în 1895), posibilitatea de a călători în viitor. Ceea ce la vremea aceea părea a fi pură ficţiune, a devenit realitate în anii 1980, odată cu dezvoltarea Montauk. Ideea cercetărilor a fost de a crea un vortex temporal prin care subiecţii experimentului de translaţie în timp să fie „catapultaţi” în trecut sau în viitor. Problema era că, dacă tunelul temporal se distrugea chiar şi pentru o secundă, subiecţii nu mai puteau fi recuperaţi din acea dimensiune spaţio-temporală în care fuseseră trimişi…
Revenind la experienţele de „alunecare” în timp pe care le-au avut în mod spontan diverse persoane, vom constata că ipoteza benzii lui Möbius explică existenţa unor discontinuităţi (sau falii spaţio-temporale, cum li se mai spune), adevărate „porţi energetice” ce fac legătura între două momente distanţate din punct de vedere al cronologiei liniare şi uneori chiar între două locuri diferite.
O cafenea de altă dată
Charlotte Warburton, o pensionară care trăia împreună cu soţul ei lângă Tunbridge Wells în Kent, a făcut o călătorie înapoi în timp, într-o zi de marţi, 18 iunie 1968. Cei doi soţi fuseseră în oraş la cumpărături, apoi s-au despărţit şi urmau să se reîntâlnească mai târziu, la o cafea.
Doamna Warburton şi-a făcut cumpărăturile ca de obicei şi apoi a căutat turtă dulce în câteva magazine. La un moment dat a intrat într-o micuţă autoservire care nu-i era cunoscută. Nu aveau nici acolo turtă dulce, dar în timp ce se uita prin magazin, a observat o intrare în peretele din stânga şi curiozitatea a împins-o să o cerceteze. Era intrarea într-o cameră cu labirinturi de mahon, care contrasta puternic cu pereţii de culoare crem ai magazinului. „Nu avea ferestre, dar era iluminat de câteva becuri. Am văzut două cupluri îmbrăcate în haine din anii ‛50 şi îmi amintesc foarte clar vestimentaţia uneia dintre femei. Avea o pălărie bej de fetru, cu boruri înclinate. Paltonul ei era de asemenea bej şi fusese modern într-o perioadă destul de îndepărtată de 1968.
Ea a mai observat câţiva bărbaţi în costume demodate şi o casă de bani cu geam de sticlă. Oamenii beau cafea şi discutau, ceea ce nu ar fi părut deplasat, având în vedere că era deja jumătatea dimineţii. Oricum, părea ciudat că ea nu ştia despre existenţa acelei cafenele, iar mai târziu şi-a dat seama că nu simţise nici un miros de cafea. Când s-a întâlnit cu soţul ei, doamna Warburton i-a spus despre descoperirea făcută şi i-a propus să meargă la noua cafenea marţea viitoare.
O săptămână mai târziu, după ce şi-au făcut cumpărăturile ca de obicei, soţii Warburton au intrat în micul magazin şi s-au îndreptat spre locul unde era intrarea în cafenea. Dar, uimire, în locul acelei intrări era acum o vitrină frigorifică, aşezată lângă perete. Gândindu-se că au greşit magazinul, ei au mai căutat cafeneaua în două alte magazine asemănătoare, dar fără nici un rezultat. Experienţa ei era însă atât de vie, încât s-a gândit că poate a fost o „alunecare” temporală într-o perioadă în care lambriurile de mahon erau la modă. De aceea Charlotte Warburton a întreprins cercetări pentru a se lămuri.
A contactat o femeie cu calităţi extrasenzoriale, i-a descris clădirea şi a întrebat-o dacă îşi aminteşte de aşa ceva. I s-a spus că, până nu demult fusese acolo, lângă acel magazin, o sală de cinema. Deasupra acesteia, în stânga magazinului, se găsea Clubul „Constituţional” din Tunbridge Wells. Femeia vizitase acel club în perioada celui de-al doilea război mondial şi îşi amintea de pereţii cu lambriuri de mahon.
Mai departe, doamna Warburton a căutat locaţia actuală a clubului şi l-a contactat pe administrator, care ocupa această funcţie din 1919. Acesta i-a spus că intrarea în vechia clădire a clubului se făcea printr-o uşă care dădea direct în stradă şi câteva trepte, prin stânga magazinului. La etajul al doilea se afla un bufet care corespundea exact descrierii doamnei Warburton.
Televiziunea timpului
În 1974, scriitorul Andrew Thomas a publicat o carte numită „Dincolo de bariera timpului”. Aici el vorbea despre posibilitatea existenţei unei „televiziuni a timpului” – prin care imagini din viitor ar putea fi captate pe ecranele televizoarelor. În acelaşi an al publicării cărţii, în mod sincron s-a produs un eveniment care a demonstrat că un astfel de fenomen este perfect posibil. La 1 iunie 1974, într-o zi de sâmbătă, la combinatul chimic din Flixborough (Anglia) s-a produs o explozie devastatoare. În acest accident cea mai mare parte din combinat a fost distrusă şi 29 de oameni au murit. Împrejurimile au fost evacuate în timp ce uriaşi nori negri conţinând gaze toxice acopereau cerul. Şi totuşi, o femeie, Leslie Castleton, a auzit de această tragedie cu 6 ore înainte ca ea să aibă loc!
„Sâmbătă dimineaţa mă uitam la televizor la un film”, povesteşte doamna Castleton, „când, brusc acesta a fost întrerupt de o transmisie de ştiri. O voce de bărbat dădea detalii despre o teribilă explozie la Flixborough. A spus câte persoane au murit şi au fost rănite, precum şi numele substanţei chimice din cauza căreia avusese loc explozia. După această intervenţie rapidă, filmul a continuat.”
Doamna Castleton a relatat apoi, la prânz, unor prieteni veniţi în vizită, despre tragicul eveniment. Dar la ştirile de seară, ora producerii exploziei a fost anunţată 16,30, astfel că ea s-a gândit că reporterii au greşit. Citind ediţia de duminică a ziarului local, în care ora de producere a accidentului (16,30) era confirmată, doamna Castleton a realizat că ceva nu este în regulă. Ea a telefonat prietenilor ei care au asigurat-o că ea într-adevăr le spusese de explozie la ora prânzului, în acea zi de sâmbătă. „Mi s-a făcut frig dintr-o dată. Am înţeles că văzusem ceva înainte de a se petrece efectiv.”
Să fie aceste transmisii din viitor percepute printr-o breşă temporală? Dacă e aşa, de ce a fost captat tocmai acest eveniment şi de ce nu a apărut pe televizoarele din întreaga lume? Să fie oare o premoniţie care a apărut sub forma unei transmisii TV, tocmai pentru a putea fi acceptată de cineva ca doamna Castleton? (www.yogaesoteric.net)
Anunțuri

Manuscrisele de la Marea Moarta

23 Octombrie 2010

Acum 50 de ani în câteva pesteri din desertul Iudeii nu departe de tarmul de nord-vest al Marii Moarte au fost descoperite întâmplator stravechi manuscrise religioase, texte în parte cu caracter canonic dar si apocrife, cunoscute astazi sub denumirea de Manuscrisele de la Marea Moarta. Aceasta descoperire a fost considerata cea mai importanta de acest fel, de la descoperirea în 1844 si în 1859 a tezaurului de manuscrise aflate în mânastirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai.

Descoperirea primelor manuscrise în desertul Iudeii a fost pur întâmplatoare. În primavara anului 1947 sau poate chiar 1945, nu se stie cu precizie nici data nici împrejurarile când a avut loc aceasta descoperire epocala, beduinii din desertul Iudeii pasteau caprele si oile în regiunea Wadi Qurman. Un tânar beduin, Mohamed eb-Dib (Mohamed Lupul) cautând o capra ratacita de restul turmei a descoperit într-una din multele pesteri raspândite în zona, niste suluri din piele scrise în ebraica si care mai târziu s-au dovedit a avea o vechime de peste 2000 de ani.

De la descoperirea lor de catre pastorii beduini manuscrisele au avut parte de o viata, am putea spune plina de aventuri, trecând de la un proprietar la altul, devenind obiecte de tranzactie comerciala sau lasate în asteptare pentru descifrare sau comercializare.

Evenimentele legate de aceste manuscrise se desfasoara în jurul a trei institutii situate în orasul Ierusalim: manastirea siro-iacobita de rit monofizic ( biserica siro-iacobita este o ramura a crestinismului care nu recunoaste dogma oficiala crestina despre dubla natura,umana si divina, a lui Iisus, ci numai pe cea divina), Scoala americana de studii orientale si Universitatea din Ierusalim.

Astfel în 1947 cativa pastori din tribul taamnirilor veniti la Bethleem pentru a-si vinde produsele si a-si cumpara marfurile necesare au oferit spre vânzare, unui anticar, câteva manuscrise pe pergament, pentru o suma modesta. Acesta a refuzat si atunci beduinii s-au adresat unui negustor care avea si un atelier de cizmarie, pentu cumpararea bucatilor de piele. Acest negustor, Halila Iskander, cunoscut si sub numele de Kando, fiind membru al comunitatii siro-crestine a realizat ca se afla în fata unor manuscrise vechi si îl înstinteaza pe mitropolitul bisericii, Mar Atanasie, care era si staretul manastirii Sfântul Marcu. Acesta nu cunostea limba manuscriselor dar si-a dat seama cu sunt foarte valoroase pentru ca ele proveneau din regiunea Qurman, regiune nelocuita de secole, fapt ce oferea garantia vechimii lor. Staretul a vrut sa ia legatura cu beduinii dar taamirii plecasera.

Un timp nu s-a mai auzit nimic despre aceste manuscrise, dar Kando, negustorul a carui pravalie era cautata de beduini, a fost înstiintat sa-i anunte pe pastori ca staretul era interesat de cumpararea bucatilor de piele.

Astfel s-a reusit cumpararea unora dintre aceste manuscrise, unele de catre staretul Atanasie iar altele, mai putine de catre profesorul Sukenik de la Universitatea din Ierusalim., în total sapte suluri.

Doua dintre suluri cuprindeau fragmenete ale aceluiasi manuscris , asa-numitul Statut al comunitatii iar printre celelalte se afla textul complet al Cartii prorocului Isaia. De pe un sul prost conservat oamenii de stiinta au descifrat numle Lamateh si l-au intitulat Apocalipsul lui Lamateh, ca mai apoi dupa ce a fost desfasurat si restaurat sa primeasca numele de Apocriful Genezei caci continea povestea înflorita a Cartii Facerii din Biblie.

Profesorul Sukenik este cel dintâi care a publicat descrierea primelor manuscrise, în 1948 sub titlul Sulurie tainuite. Prima editie integrala a textelor celor sapte suluri a aparut mult mai târziu, dupa moartea profesorului Sukenik, sub îndrumarea elevilor si colaboratorilor sai care i-au continuat munca, în special a fiul sau Ygal Yadin. Au aparut întâi descrierea primelor sase suluri în ebraica si mai apoi al saptelea în engleza, acestea fiind o mica parte a textelor cunoscute sub numele de „Manuscrisele de la Marea Moarta”.

În decursul timpului staretul manastirii Sfântul Marcu, Atanasie, întelegând valoarea adevarata a manuscriselor a continuat cercetarea pesterilor din desert cu ajutorul oamenilor manastirii si desi a declarat ca nu a mai gasit nimic, este posibil sa fi gasit totusi fragmentele ce lipseau din manuscrisele achizitionate, precum si alte materiale, pe care mai târziu le-a oferit spre verificarea competenta a specialistilor, pentru a se convinge înca o data de autenticitatea lor, dar declarând ca aceste manuscrise au fost gasite în incinta manastirii. Era poate o masura de protectie, pentru ca acestea sa nu intre în posesia statului pe teritoriul caruia fusesera gasite.

Nu se stie însa câte manuscrise s-au pierdut în perioada lunga a cautarilor de catre pastorii seminomazi care nu stiau sa le mânuiasca pentru a le proteja si a nu le deteriora si pentru care ele reprezentau doar o sursa de venit.

O buna bucata de vreme aceste cautari de noi manuscrise si descifrari ale manuscriselor deja cunoscute au trenat desi în zona se gaseau multe institutii stiintifice specializate în filologie clasica si studii biblice. O explicatie ar fi framântarile politice ce aveau loc în zona si aparitia celor doua state noi, Iordania si Israel care au împartit în doua orasul Ierusalim si astfel institutiile s-au trezit despartite unele de altele, comunicarea fiind îngreunata de problemele politice.

În anii care au urmat de la descoperirea primelor manuscrise au fost cercetate în jur de 300 de pesteri, naturale sau sapate de mana omului; multe dintre acestea erau goale. În circa 30 de pesteri s-au gasit resturi de cultura materiala de interes minor pentru stiinta dar în alte 11 pesteri din regiunea Qumran si de la Wabi Murabb’at ca si în ruinele manastirii Sfântul Sava s-au gasit depozite de manuscrise de valoare, achizitionate fie de la beduini, fie de la negustori care le cumparasera de la pastorii taamiri.

În total au fost descoperite asemenea manuscrise (precum si monezi si alte obiecte ) în jur de 40 000 fragmente reprezentând vestigiile a aproximativ 600 de carti, scrise în piele (pergament), papirus si tablete de cupru în opt limbi si dialecte, texte cuprinzând o perioada de un mileniu( secolul al III-lea î.e.n. – secolul al VII-lea e.n.).

Cele sapte mansucrise din prima pestera (achizionate în mare parte de staretul Atanasie si pe de alta parte de profesorul Sukenik) sunt însa printre cele mai importante.

La studierea manuscriselor descoperite în desertul Iudeii au participat paleografi, arheologi, filologi istorici, cercetatori ai artei antice, etc.

Compararea acestor manuscrise cu altele gasite cam în aceasi regiune, cu caractere asemanatoare, la fel de vechi, precum si cu alte documente descoperite de-a lungul secolelor poate conduce la concluzia ca manuscrisele ascunse în împrejurimile Marii Moarte de comunitatea din Qurman au fost scoase la diferite date, însiruite de-a lungul secolelor. Se poate însa ca nu fiecare descoperire sa fi fost consemnata în scris si nu toate au ajuns pâna în zilele noastre. Printre manuscrisele asemanatoare putem da exemplu manuscrisele descoperite în 217 în apropiere de Ierihon, de catre Origene, teolog vestit al crestinismului primitiv, manuscrise continând o versiune greaca a Cartii Pasalmilor alaturi de alte carti în greaca si ebraica, într-un vas de argila si scrisoarea mitropolitului nestorian la Seleuciei, Timotheos , miytropolitului Sergios al Elamului în care arata o întâmplare asemanatoare cu cea din Qurman : decoperirea într-o pestera, lânga Ierihon, de catre niste vânatori, a unor carti, printre care peste 200 de psalmi ai lui David, unele versete ale Bibliei si citate din Noul Testament.

Deci se pot trage doua concluzii din descoperirile facute. Una ar fi existenta unei „secte a pesterilor” în regiunea Marii Moarte, dovezi în acest sens întinzându-se pe doua milenii, ea fiind atestata în timpul domniei împaratului Augustus (anul 31 î.e.n – 14 e.n) apoi descoperirea lui Origene din anul 217 a manuscriselor din pesterile de lânga Ierihon, iar în anul 800 mitropolitul Timothes relateaza despre descoperirea unor manuscrise într-o încapere sapata în stânca si în fine descoperirea tot în vase de lut a manuscriselor din pesterile din regiunea Qurman, nu departe de Ierihon, a celebrelor Manuscrise de la Marea Moarta.

Alta concluzie este legatura care ar exista între comunitatea din Qurman si secta karaimilor. Aceasta ipoteza pare a fi confirmata de un manuscris din Qurman care este o versiune mai veche a unui manuscris al karaimilor gasit înt-o sinagoga din Cairo. Exista asemanari evidente între ideologiile comunitatii din Qurman si secta iudaica a karaimilor-care îsi spuneau Fii Bibliei-, care a aparut în secolul al VIII-lea în Asia Mica, raspândindu-se apoi în Egipt, Spania, Crimeea, Caucaz, Lituania.

Numele de Qurman nu figureaza în Biblie si nici în vechea toponimie a Palestinei. Unii cercetatori sunt de parere ca aceasta este traducerea araba a denumirii ebraice Gomora.

Când au fost folosite prima oara pesterile din regiune nu se stie. Este sigur ca ele au fost abandonate în anul 70 în timpul rascoalei împotriva stapânirii romane. În Iordania pe o terasa de marmura de lânga Marea Moarta s-au descoperit ruinele unei cladiri mari, cu multe încaperi, cu constructii anexe, cisterne, apeducte, precum si încaperi de copiat manuscrise. Numele arab al locului este Khirbet Qurman adica ruinele Qurman. S-au descoperit aici 1100 de amfore, în apropiere un cimitir cu 1000 de morminte, monede din perioada primilor procuratori ai lui Augustus si pâna la izbucnirea rascoalei din anul 67. Se pune întrebarea cine erau locuitorii asezarii din regiunea Qurman. Probabil ca acestia nu locuiau tot timpul în pesteri ci numai în vremuri vitrege si tot acolo îsi ascundeau si manuscrisele în vase de lut. La mica distanta de vechile cladiri s-a descoperit o pestera artificiala în care se aflau mii de fragmnete de manuscrise în ebraica si arameica, provenind de la 400 de carti, biblioteca a comunitatii din Qurman. Autenticitatea acestor texte nu poate fi pusa la îndoiala deoarece falsificarea lor ar fi imposibila iar testele cu carbon 14 au dovedit vechimea lor.

Cel mai important manuscris îl constituie Statutul comunitatii (initial primise alt nume: Manual de disciplina). Fragmente ale aceluiasi text, mai mult sau mai putin îngrijite, au fost descoperite în mai multe pesteri ceea ce dovedeste ca reglementa viata comunitatii si ca era socotit deosebit de important daca la ivirea unei primejdii fiecare cauta sa-si puna la adapost propiul exemplar.

Statutul vorbeste despre un întemeietor, obiect al veneratiei membrilor comunitatii, caruia i se spune „învatator al dreptatii” sau „unicul Legiuitor”. Membrii comunitatii practicau unele ritualuri care se reîntâlnesc mai târziu la crestini, precum botezul si masa sfânta. Cecetatorii au observat imediat asemanarea cu unele paragrafe din manuscrisul descoperit la Cairo denumit Documentul de la Damasc, document în care se vorbeste de asemenea despre „Învatatorul dreptatii”.

Polemicile, discutiile, interpretarile, studiul manuscriselor de la Marea Moarta au continuat ani si ani de-a rândul.

Problema cea mai aprig discutata a fost legatura dintre comunitatea din Qurman (pe care unii o considera ca ar fi esenieni, altii doar o ramura a esenienilor ) si crestinismul primitiv. Aceasta deoarece exista o serie de analogii, asemanari dintre practicile acestei comunitati si crestinismul primitiv. Asemanarile dintre „Învatatorul dreptatii ” care a murit pentru ideile sale cu cel putin 100 de ani înaintea lui Christos a suscitat dicutii care poate mai continua. Oricum manuscrisele de la Marea Moarta au declansat adevarate revolutii în studierea Bibliei si a Noului Testament.

Astfel descoperirea întâmplatoare a pastorului nomad a dus la discutii patimase legate de controversatele probleme din istoria religiilor: problema originii si a izvoarelor crestinismului.

În cadrul acestor discutii la care participa filologi, paleografi, arheologi, teologi istorici, publicisti de cele mai diferite nuante, si pe masura descifrarii si studierii textelor, a acumularii de material faptic s-au conturat trei directii: cei care peldeaza în favoarea legaturii indusolubile între manuscrisele de la Qurman si literatura Noului Testament, clericii si teologii ortodocsi care vad în interpretarea continutului manuscriselor o subminare a tezei fundamnetale a religiei crestine privind esenta divina a lui Christos si unicitatea „revelatiei „sale si a treia categorie , adeptii asa numitei orientari „liberale” sau „istorice” care se situeaza între celelalte doua. ” Crestinismul nu s-a nascut din vid ” este premisa de la care pornesc acestia din urma. Orientarea acestora este limpede: ideologia crestina nu este originala, cum nu sunt originale nici organizarea sociala si ritualurile comunitatii crestine primitive. Caracterul specific al crestinismului este dat de esenta divina a întemeietorului sau si fapta sa expiatoare.

Informatiile furnizate de Manuscrisele de la Marea Moarta ilustreaza nu numai mediul istoric concret si atmosfera spirituala în care au luat nastere primele comunitati crestine, dar aduc si unele date noi cum ar fi cea a „Învatatorului dreptatii” care nu este mentionat în vreun alt izvor cunoscut. De asemenea aceste manuscrise pun la dispozitia cercetatorilor izvoare autentice pentru studierea miscarilor social politice si ideologice din Siria si Palestina prcum si despre Iudeea.

Diferite stiinte si discipline ( filologia, lingvistica, paleografia -grafia si tehnica scrisului, lexicul, sintaxa limbii vorbite în acea epoca, istoria si evolutia alfabetului-, istoria dreptului -practica juridica în Palestina, dreptul babilonian, dreptul egiptean-, geografia si toponimia ) gasesc în textele manuscriselor de la Marea Moarta teren de cercetare.

Dintre cele 40 000 de fragmente de manuscrise descoperite în regiunea Marii Moarte s-a publicat destul de putin. Mare parte a manuscriselor se afla poate înca în curs de descifrare si editare si nu este exclus sa apara noi date despre primele comunitati crestine.

Manuscrisele de la Marea Moarta îsi merita pe deplin aprecierea de cea mai importanta descoperire arheologica din perioada postbelica.(www.esoterism.ro)

 

//
advanced web statistics
//

In interiorul Fratiei-episoadele 3 si 4

16 Octombrie 2010

In interiorul Fratiei-episoadele 1 si 2

9 Octombrie 2010

The Big Picture

2 Octombrie 2010