Coincidente si sincronicitati

Publicate 30 Septembrie 2010 de Alexandra
Categorii: Enigme

Tags: , ,

Viaţa este uneori plină de coincidenţe semnificative, iar în unele situaţii, ea ne rezervă surprize de proporţii atunci când apar unele sincronicităţi extraordinare. Vă oferim în cele ce urmează câteva astfel de cazuri de coincidenţe şi sincronicităţi extraordinare.

Cartea din copilărie

Romanciera americană Anne Parrish vizita anticariatele din Paris prin anii 1920, când la un moment dat, a găsit o carte care fusese una dintre cărţile ei favorite din copilărie. Titlul acelei cărţi era „Jack Frost şi alte povestiri”. Fiind foarte interesată de respectiva lucrare, ea a cumpărat cartea cea veche şi i-a arătat-o soţului ei, povestindu-i cu lux de amănunte cât de mult i-a plăcut acea carte când era copil. Soţul a devenit curios, a deschis-o şi spre uimirea celor doi soţi a descoperit următoarea notiţă ce fusese scrisă cu tuş: „ANNE PARRISH, 209 N. WEBER STREET, COLORADO SPRINGS”. În felul acesta, soţul a descoperit că respectiva carte, pe care Anne Parrish o cumpărase de la anticariat, era propria ei carte.

Morţi îngemănate

În anul 2002, doi fraţi gemeni în vârstă de 70 de ani au murit în aceeaşi zi, la un interval de câteva ore unul faţă de celălalt, în urma unor accidente separate, ce s-au produs pe aceeaşi şosea din nordul Finlandei. Primul dintre gemeni a murit fiind lovit de un camion, pe când mergea cu bicicleta, către localitatea Raahe, la aproximativ 600 de km la nord de Helsinki. El a murit la numai aproximativ 1,5 km de locul unde fusese omorât fratele său.

„Aceasta este pur şi simplu o coincidenţă extraordinară, deşi cu totul nefericită. Astfel de accidente nu se petrec în fiecare zi şi ceea ce este uluitor în cazul acestui accident este că atunci şoseaua nu era aglomerată”, a declarat pentru agenţia de ştiri Reuters poliţista Marja-Leena Huhtala. „Pur şi simplu mi s-a ridicat părul în vârful capului când am aflat că cei doi fraţi erau de fapt gemeni şi muriseră în aceeaşi zi. Mi-a venit însă fulgerător în minte că poate cineva, acolo sus, care este Dumnezeu Tatăl, are ceva de spus în această privinţă”, a spus ea.

Călugărul cel salvator şi misterios

În Austria secolului al XIX-lea, un pictor destul de cunoscut, pe nume Joseph Aigner, a încercat de mai multe ori în decursul vieţii sale să se sinucidă. În timpul primei sale tentative de a se spânzura, care a avut loc la vârsta de 18 ani, Aigner a fost oprit să facă funestul gest de un misterios călugăr capucin. La vârsta de 22 de ani, el a fost din nou împiedicat să se spânzure de acelaşi călugăr, care a apărut în mod misterios la momentul potrivit. Opt ani mai târziu, el a fost condamnat la spânzurătoare pentru unele activităţi conspiraţioniste. Dar iată că din nou viaţa i-a fost salvată in extremis prin intervenţia aceluiaşi călugăr misterios.

La vârsta de 68 de ani, Joseph Aigner a reuşit în sfârşit să se sinucidă, folosind un pistol, cu care s-a împuşcat în cap. Deloc surprinzător, ceremonia funerară a fost realizată de acelaşi călugăr capucin. Acel călugăr misterios a fost o fiinţă umană al cărui nume Aigner nu l-a cunoscut niciodată. A rămas un mister cum de a intervenit de fiecare dată acel călugăr capucin la momentul potrivit, salvându-l de mai multe ori de la moarte.

O uluitoare coincidenţă fotografică

O femeie din Germania, care şi-a fotografiat copilul în 1914, a lăsat filmul la developat la un magazin de specialitate din Strasbourg. În acea vreme, unele plăci fotografice erau vândute individual. Apoi a izbucnit Primul Război Mondial şi, neputând să se întoarcă la data stabilită în Strasbourg, femeia a renunţat pentru totdeauna la fotografie şi era chiar sigură că acea fotografie s-a pierdut. Doi ani mai târziu, ea a cumpărat o placă de film în Frankfurt, de la un magazin de antichităţi situat la 200 de kilometri depărtare, pentru a-şi fotografia fetiţa nou-născută. Când a fost developat, filmul s-a dovedit a fi o dublă expunere, imaginea fetiţei fiind suprapusă peste imaginea anterioară a băiatului ei.

Printr-o extraordinară întorsătură a sorţii, filmul ei original, care nu a fost niciodată developat, a fost etichetat din greşeală ca fiind nefolosit şi i-a fost, în cele din urmă, revândut tot ei.

Cartea ce a fost în mod uluitor redescoperită

În 1973, actorul Anthony Hopkins a fost de acord să apară şi să joace un rol în filmul „The Girl from Petrovka”, după un roman de George Feifer. Neputând să găsească un exemplar al cărţii nicăieri în Londra, Hopkins a fost profund surprins să găsească totuşi un exemplar al acelei cărţi ce fusese abandonat undeva pe o bancă, într-o gară.
S-a dovedit apoi că a fost chiar exemplarul adnotat al lui George Feifer, pe care Feifer îl împrumutase unui prieten şi care după aceea fusese furat din maşina acestuia.
 
Răzbunarea uluitoare a glonţului

În anul 1883, Henry Ziegland a rupt relaţia cu iubita sa, care, de disperare, s-a sinucis. Fratele fetei s-a înfuriat foarte tare şi după ce l-a căutat pe Ziegland, l-a găsit şi l-a împuşcat. Crezând că l-a ucis, fratele acelei femei a mers acasă şi s-a sinucis. Henry Ziegland nu a murit după ce a fost împuşcat. Glonţul respectiv i-a zgâriat doar faţa şi s-a înfipt apoi într-un copac.

Mulţi ani mai târziu, în anul 1913, Ziegland a decis să taie chiar acel copac, care încă mai avea glonţul cu pricina în el. Uriaşul copac părea atât de rezistent încât el a decis să-l dinamiteze. A pus explozibilul, iar explozia care a urmat a proiectat glonţul buclucaş în capul lui Ziegland şi l-a ucis pe loc.

Taxiul şi moartea

În anul 1975, în timp ce mergea cu o motoretă în Bermuda, un bărbat a fost lovit grav şi, în final, ucis de un taxi.

Un an mai târziu, fratele acelui bărbat a fost ucis exact în acelaşi fel. De fapt, merită să menţionăm că el se deplasa cu aceeaşi motoretă care aparţinuse fratelui său. Mai mult decât atât, el a fost lovit exact de acelaşi taxi, care era condus de acelaşi şofer şi care ducea exact acelaşi pasager!

O uluitoare coincidenţă istorică
 
Viaţa lui Thomas Jefferson şi cea a lui John Adams, doi dintre părinţii fondatori ai Americii, au avut nişte conexiuni foarte interesante. Jefferson a compus Declaraţia de Independenţă şi i-a arătat nişte ciorne ale acesteia lui Adams care (împreună cu Benjamin Franklin) l-a ajutat să o definitiveze. Documentul a fost apoi aprobat de Congresul Continental pe 4 iulie 1776.
Surprinzător este faptul că atât Jefferson, cât şi Adams au murit amândoi în aceeaşi zi, 4 iulie 1826, la exact 50 de ani după semnarea Declaraţiei de Independenţă.

O coincidenţă uluitoare a scriitorului Edgar Allan Poe

În anul 1838, faimosul autor de scrieri fantastice Edgar Allan Poe şi-a publicat singurul său roman: „Povestea lui Arthur Gordon Pym din Nantucket“. Era vorba despre patru supravieţuitori ai unui naufragiu care au rămas într-o barcă timp de multe zile, fără niciun fel de provizii, hotărându-se în cele din urmă să-l ucidă şi să-l mănânce pe steward, al cărui nume era Richard Parker.
Mulţi ani mai târziu, în anul 1884, în urma naufragiului goeletei Mignonette, au rămas numai patru supravieţuitori, care au rătăcit într-o barcă de salvare timp de mai multe zile. În cele din urmă, cei trei membri mai în vârstă ai echipajului l-au ucis şi l-au mâncat pe steward. S-a descoperit ulterior că numele acestuia era Richard Parker.
 
O extraordinară sincronicitate regală

În Monza, Italia, regele Umberto I s-a dus să ia cina la un mic restaurant, însoţit de aghiotantul său, generalul Emilio Ponzia-Vaglia. Atunci când patronul restaurantului a preluat comanda regelui Umberto, regele a observat că şi patronul restaurantului era uluitor de asemănător cu el, astfel că amândoi erau virtual identici, atât la chip şi la statură. Fiind foarte curioşi unul faţă de celălalt, după ce au făcut cunoştinţă au început apoi să discute amândoi despre izbitoarele asemănări dintre ei şi au descoperit în cursul discuţiei care a avut loc mai multe asemănări extraordinare:
1. Amândoi se născuseră în aceeaşi zi şi în acelaşi an, 14 martie 1844.
2. Amândoi se născuseră în acelaşi oraş.
3. Amândoi s-au căsătorit apoi cu câte o femeie care avea un nume identic, Margherita.
4. Patronul îşi deschisese restaurantul în aceeaşi zi în care regele Umberto fusese încoronat ca rege al Italiei.
Pe 29 iulie 1900, regele Umberto a fost informat că patronul restaurantului murise chiar în acea zi, ca urmare a unei misterioase împuşcături accidentale, şi, pe când îşi exprima regretul, regele a fost asasinat, la rândul lui, de un tânăr anarhist din mulţime.

Copilul cel norocos

În oraşul Detroit al anilor 1930, un bărbat pe nume Joseph Figlock avea să devină un personaj uimitor în viaţa unei tinere femei, care în mod aparent era o incredibil de neglijentă mamă. Atunci când Figlock tocmai se afla pe stradă, copilul acelei tinere femei a căzut de la o mare înălţime, iar în cădere, copilul a fost prins ca prin miracol de către Figlock. Căderea copilului, care ar fi putut fi mortală, a fost, astfel, în mod providenţial oprită şi, cu acea ocazie, amândoi au scăpat nevătămaţi.
Un an mai târziu, exact acelaşi copil a căzut de la exact aceeaşi fereastră şi s-a prăbuşit din nou peste Figlock, care tocmai trecea pe sub fereastra respectivă. Din nou, Figlock l-a prins în braţe şi din nou amândoi au supravieţuit incidentului respectiv.

Anunțuri

Reincarnarea-realitate sau ipoteza?

Publicate 26 Septembrie 2010 de Alexandra
Categorii: Enigme

Tags:

Este moartea sfârşitul existenţei, intrarea în eternitate sau o pauză între mai multe vieţi pe pământ? Dintotdeauna oamenii s-au întrebat ce se petrece cu sufletul după părăsirea planului fizic. Reîncarnarea este o temă prezentă în mod constant în literatura, filosofia şi credinţa acestei lumi. Marii înţelepţi care şi-au revelat Sinele Divin Nemuritor ATMAN afirmă că reîncarnarea este o realitate indubitabilă. Ce spune ştiinţa? Cum se îmbină diferitele puncte de vedere? Este reîncarnarea o realitate sau o ipoteză?

Doctrina reîncarnării se bazează pe credinţa că orice fiinţă umană este înzestrată, în afară de corpul fizic, cu un ansamblu de structuri subtile invizibile vederii obişnuite, având, în plus, ca element esenţial, o scânteie divină, o picătură de Dumnezeu. Esenţa noastră divină împreună cu o parte dintre corpurile subtile pot renaşte, după moartea corpului fizic, într-un alt corp. Deşi această idee a fost dezvoltată îndeosebi în religiile orientale, ea poate fi totuşi recunoscută în toate religiile lumii, iar în zilele noastre provoacă un interes crescut îndeosebi în Occident.

Tot mai mulţi oameni găsesc doctrina reîncarnării cu mult mai atrăgătoare şi mai pertinentă decât opinia ortodoxă a creştinilor conform căreia, după moarte, sufletul merge fie în cer, fie în infern sau în purgatoriu. Potrivit dogmei creştine, fiinţa umană nu are la dispoziţie decît o viaţă pentru a decide asupra destinului sufletului său, fapt ilogic şi de neînţeles în viziunea unei manifestări create de un Dumnezeu al iubirii şi al justiţiei.

Teoria reîncarnării afirmă că vieţile unui individ se succed eşalonat, la fel ca şi treptele unei scări: cu fiecare renaştere, sufletul său urcă sau coboară, în funcţie de conduita sa într-o existenţă anterioară. Unul dintre punctele forte ale teoriei este faptul că ea explică existenţa suferinţei  într-o viziune a justiţiei cosmice, care „dăruieşte” unora vieţi fericite, iar altora nefericite, în funcţie de KARMA sau suma acţiunilor şi gândurilor bune sau rele realizate în existenţele precedente.

Ideea reîncarnării este probabil la fel de veche ca şi credinţa în Dumnezeu, apărând încă în concepţiile populaţiilor primitive din întreaga lume, pentru a fi apoi acceptată de majoritatea religiilor. Ea ocupă o poziţie extrem de importantă îndeosebi în hinduism. Scrierile sacre hinduse, cunoscute sub numele de Upanishade, afirmă că sufletul intră după moarte în paradis sau în infern, acestea nefiind altceva decît lumi superioare sau inferioare ale planului paralel de existenţă, subtil, numit Planul Astral. Dar acesta nu este decât un stadiu provizoriu, ce poate avea durate variabile, înainte de întoarcerea pe pământ.

Conexă cu această idee se află şi legea KARMEI, potrivit căreia sufletul reîncarnat se prezintă în noua viaţă cu un bilanţ al acţiunilor sale din viaţa anterioară. BRIHAD ARANYAKA UPANISHAD afirmă: „După cum au fost acţiunile şi atitudinile sufletului într-o altă viaţă, astfel va fi el în actuala existenţă. Cel care acţionează cu virtute va fi un virtuos. Cel care face rău, va fi un om rău. El va deveni un sfânt datorită acţiunilor sale sfinte, sau un ticălos datorită ticăloşeniei sale actuale”.
BHAGAVAD GITA, cea mai răspândită şi apreciată scriere religioasă indiană, afirmă despre teoria reîncarnării următoarele:

„Corpul este despuiat
De veşmintele uzate;
Locuitorul corpului este şi el despuiat
De corpurile sale uzate;
Corpurile noi sunt îmbrăcate de acesta
Precum veşmintele”.

Teoria hindusă a reîncarnării admite regresia sufletului spre forme animale sau spre caste inferioare, iar unul dintre aspectele mai puţin fericite ale acestei teorii a fost acela că, în India, a contribuit la consolidarea sistemului de caste.

Buddha, un arhetip al perfecţiunii

Reîncarnarea este una dintre teoriile hinduse preluate şi de budism, la fel ca şi doctrina KARMEI. Însuşi termenul de budism presupune indirect ideea reîncarnării, căci „Buddha” nu desemnează neapărat un individ, ci mai degrabă un arhetip uman. El este un cuvânt sanscrit ce semnifică „cel pe deplin iluminat”.
Omul care a devenit istoricul Buddha, Siddartha Gautama, a trăit în India septentrională cu circa 500 de ani înainte de Christos. Potrivit teoriei buddhiste, el era doar un Buddha dintr-o întreagă serie, fiecare dintre ei pregătindu-se pe parcursul a numeroase vieţi pentru acea reîncarnare ca maestru suprem iluminat, după ce în prealabil atinsese starea intermediară de BODDHISATTVA.

Siddartha Gautama se spune că a început să se pregătească pentru starea de Buddha încă din timpul precedentului Buddha, Dipankara, cu nenumăraţi eoni mai înainte. Următorul Buddha, Maitreya, îşi va face şi el apariţia într-un viitor îndepărtat.

Pentru budişti, reîntoarcerea în lumea fizică cu o altă destinaţie decît aceea de a-i ajuta plin de compasiune pe toţi oamenii, fiind în starea de Buddha, nu este un lucru de dorit, iar scopul ultim al existenţei nu este altul decât atingerea stării de perfecţiune, astfel încît reîncarnarea să nu mai fie necesară.

Cartea Tibetană a Morţilor povesteşte cum, după moartea fizică, conştiinţa, „nemaiavând niciun obiect exterior de care să se ataşeze, va fi dusă de vânt”. „La scurt timp, vântul violent al KARMEI, teribil şi greu de suportat, te va împinge înainte şi înapoi cu teribile rafale. Atunci va apare un gând: ‘ce mult aş dori să am din nou un corp!’ După încă un timp sufletul îţi va fi ademenit de viziuni ale anumitor animale şi oameni aflaţi în timpul actului amoros, te vei simţi atras să iei locul unuia dintre parteneri. Nu face acest lucru, căci în momentul în care lichidul seminal va fi pe punctul de a fi eliminat, vei simţi că îţi vei pierde puterile. Şi atunci vei realiza că ai fost din nou conceput ca fiinţă umană sau ca animal.”

Imensul ocean al vieţii

În Occident, doctrina reîncarnării a pătruns cu mai multă dificultate, datorită „solului nefertil” al creştinismului. Ea a existat însă înainte de acesta, putând fi întâlnită la Platon şi în scrierile hermetice greco-egiptene din perioada precedentă şi imediat următoare naşterii lui Christos. Într-unul  din pasajele operei lui G.R.S. Mead, „Hermes de trei ori cel mare (Trismegistos)”,  putem citi:

„Din marele suflet al universului se nasc toate sufletele individuale. Acestea sunt supuse unor transformări numeroase, unele conducând spre o stare mai fericită, altele dimpotrivă. Iar târâtoarele vor renaşte ca fiinţe acvatice, acestea ca animale terestre, apoi ca păsări, şi, în sfârşit, ca oameni. Sufletele omeneşti care ating nemurirea se transformă în puteri sacre. Ele ajung astfel în sfera de manifestare a zeilor… Iar aceasta este cea mai înaltă glorie pentru suflet!

Dar nu toate sufletele sunt divine, ci numai cele pioase. După ce a luptat să atingă starea de pietate, ce constă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în a nu face rău nici unei alte fiinţe, sufletul se desprinde de corp şi devine inteligenţă pură. În acelaşi timp, sufletele încă impure continuă să caute un alt corp uman pentru a se reîncarna; ele nu se pot reîncarna în trupul unui animal lipsit de raţiune, căci legea divină interzice o astfel de infamie.”
Observăm că respectivul pasaj contrazice credinţa hindusă şi budistă cu privire la regresia în stadiul animal.

Conciliul de la Constantinopole sau anatema asupra reîncarnării

Primii părinţi ai Bisericii au cunoscut influenţa scrierilor hermetice, şi mulţi dintre ei au admis ideea reîncarnării. Origen, unul dintre cei mai influenţi dintre aceştia, afirmă că sufletele au existat în lumi anterioare şi vor renaşte în lumi viitoare. Lecţiile lui Origen au fost condamnate mai târziu de către Biserică, iar cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopole, din anul 553, a aruncat anatema asupra doctrinei sale a reîncarnării. Ea a continuat totuşi să supravieţuiască prin diferite mişcări gnostice ce şi-au desfăşurat activitatea în mod clandestin şi care, din când în când, sfidau deschis autoritatea bisericii, cum au fost sectele cathare din Evul Mediu, precum şi cele ale albigezilor şi ale bogomililor din Balcani. Albigezii care predau doctrina reîncarnării, au avut momentul lor de glorie pentru un anumit timp în centrul Franţei, dar au sfârşit prin a deveni victimele unei represiuni brutale instigate de biserică. După înfrângerea lor, în secolul XIII, doctrina reîncarnării a fost considerată în mod oficial drept erezie.

O lungă perioadă de timp, această teorie nu a jucat decît un rol minor în filosofia occidentală, deşi un anumit număr de gânditori independenţi au adoptat-o. Regăsim amprentele ei îndeosebi în scrierile hermetice, ale rozicrucienilor, cabaliştilor şi altor şcoli ezoterice din perioada renascentistă. Odată cu valul de libertate în gândire pe care  l-au adus secolele XVIII şi XIX, ideea reîncarnării a reapărut progresiv sub influenţa acestor societăţi esoterice, alături de alte idei interzise şi uitate, iar numărul gânditorilor care au început să se intereseze de ea a crescut foarte mult. Marele val de entuziasm pentru gândirea mistică orientală ce a străbătut Occidentul la sfârşitul secolului XIX a sporit enorm interesul pentru teoria reîncarnării, astfel încât astăzi ideea a devenit familiară celor mai diverse tipuri de credinţe religioase actuale.

Teoria a exercitat o atracţie deosebită îndeosebi asupra filosofilor, scriitorilor şi poeţilor, chiar cu mult timp înainte ca ea să devină foarte populară. Schopenhauer, Goethe, Heine şi Thoreau, pentru a nu cita decât câteva nume, s-au interesat îndeaproape de ea. Marele poem narativ al lui Cliford Bax, „Povestea călătorului”, reprezintă una dintre cele mai remarcabile expresii literare despe teoria reîncarnării, din secolul XX.

El povesteşte istoria unui suflet care se încarnează succesiv într-un sălbatic din Epoca de Piatră, apoi într-un babilonian, un scrib grec, un soldat roman, un călugăr din Evul Mediu, un vicar englez din timpurile noastre şi, în fine, într-un profesor de religie. Fiecare etapă este pentru el o lecţie deosebită şi, odata iluminat, el se eliberează definitiv de lanţurile care îl legau de viaţa terestră. Când profesorul este asasinat de către un sceptic gelos, sufletul său are viziunea tuturor vieţilor anterioare şi se simte brusc complet liber:

„ Un fulger de lumină izbucneşte;
Un zgomot de tunet îmi parcurge creierul.
Iar vastul ocean al vieţii nu mă mai învăluie.
Universul este în mine, iar eu sunt înăuntrul lui.
Şi împreună ardem într-un unic vârf de diamant luminos.
Nici mare nici mică, ci de nemăsurată este suma
Tuturor lucrurilor ce au fost, sunt şi vor urma.”

Viziunile lui Edgar Cayce

Una din dificultăţile în calea dovedirii reîncarnării este faptul că puţini oameni sunt capabili, în circumstanţe normale, să-şi amintească vieţile lor anterioare. Această absenţă a memoriei este firească, căci dacă ne-am aminti la tot pasul despre vieţile noastre anterioare, actuala existenţă ar deveni un coşmar.

Totuşi, s-a încercat constant în perioada recentă ridicarea voalului ce ascunde această amnezie. Hipnotismul este probabil una dintre cele mai frecvent utilizate metode, el aducând unele mărturii surprinzătoare.

A existat, de exemplu fenomenul Edgar Cayce, asistentul aproape analfabet al unui fotograf din Kentuky, ce avea să devină faimos în întreaga lume după ce a descoperit că poate, în transă hipnotică, nu doar să diagnosticheze bolile şi să prescrie tratamente, dar şi să reveleze vieţile anterioare ale celor care îl consultau.

El i-a relatat o dată unuia dintre aceştia că, într-o viaţă anterioară a aparţinut armatei sudiste în timpul Războiului de Secesiune, spunându-i de asemenea numele şi adresa din viaţa anterioară. Aceste detalii a fost verificate ulterior, iar arhivele au arătat că a existat într-adevăr un om ce corespundea datelor respective şi că acesta fusese angajat în trupele generalului Lee, în anul 1862.

Cazul Bridey Murphy

Mai recent, revelaţiile lui Morey Berustein, din cartea sa: „În căutarea lui Bridey Murphy”, au făcut senzaţie. Berustein, om de afaceri din Colorado şi hipnotist amator,  şi-a învins scepticismul iniţial şi a început să se intereseze de reîncarnare, întreprinzând diferite experienţe de regresie hipnotică – adică de întoarcere în timp a persoanei hipnotizate.
Subiectul său principal a fost o tânără menajeră din Colorado, căreia i-a dat pseudonimul  de Ruth Simmons.

Sub hipnoză, aceasta a început să-şi descrie o viaţă anterioară în care purta numele de Bridey Murphy, era femeie şi locuia în Irlanda, în prima parte a secolului XIX. Ea vorbea cu accent irlandez şi a furnizat chiar detalii asupra unor locuri necunoscute şi a unor cuvinte irlandeze, controlate şi confirmate ulterior. Mai mult, ea a fost capabilă, într-o stare de sugestie posthipnotică, să execute o gigă (un dans) irlandeză, după ieşirea din transă. Ceea ce făcea cu atît mai convingător acest caz era natura prea puţin spectaculoasă, ba chiar prozaică a personajului şi vieţii lui Bridey. S-au găsit totuşi şi în acest caz numeroşi critici care au susţinut că informaţiile exacte furnizate de Ruth Simmons îşi aveau sursa în amintirile romanelor citite în copilărie.

S-a încercat de asemenea şi studierea folosirii regresiei hipnotice pentru tratamentul tulburărilor psihologice prin readucerea la lumină a cauzei dezordinii respective, situată într-o viaţă anterioară. O asemenea aplicaţie este expusă în lucrarea intitulată „Numeroase vieţi” a lui Joan Grant şi Denys Kelsey, doi soţi care au practicat acest gen de terapeutică. Înainte de întîlnirea sa cu Kelsey, Joan Grant era deja extrem de cunoscută ca autoare a unor cărţi în care îşi povestea propriile încarnări anterioare. Într-una din acestea, „Faraonul înaripat”, ea îşi povesteşte viaţa sa ca preoteasă egipteană spre anul 3000 î.Ch.

Cât despre Denys Kelsey, acesta era un psihiatru ce a ajuns la pasiunea pentru reîncarnare prin intermediul hipnozei. El practica deja de câtva timp regresia prin hipnoză asupra pacienţilor săi, până când una dintre paciente şi-a retrăit nu doar circumstanţele vieţii sale intrauterine, dar şi ale concepţiei sale. Faptul i-a dovedit lui Kelsey existenţa la om a unui element nefizic,dar el nu s-a lăsat cu adevărat convins de realitatea reîncarnării decât după lectura cărţii „Faraonul înaripat” a lui Joan Grant.

Descoperirea crimei din altă viaţă

El a căutat-o pe autoare şi, împreună, au convenit asupra unei colaborări. Între cazurile pe care ei le-au tratat se numără şi acela al unui tînăr obsedat de ideea că tatăl său suferea de artrită deoarece, în copilărie el aşezase o lenjerie udă peste aşternuturile părinţilor săi.

Kelsey nu a apelat la metodele psihiatrice obişnuite, ci şi-a determinat pacientul să regreseze în timp, sub hipnoză, într-o viaţă anterioară. Se pare că atunci tînărul fusese o femeie ce a trăit în Anglia sub domnia regelui Eduard, şi care a încercat să-şi ucidă o mătuşă pe care o detesta udându-i aşternuturile. Descoperind stratagema, mătuşa fu apucată de o asemenea mânie, încât paraliză, rămânând timp de mai mulţi ani la pat, îngrijită chiar de tânăra fată, ce nu mai îndrăznea să o părăsească de frică să nu fie denunţată tentativa ei de omor. Pacientul admise că aceasta era cauza obsesiei sale şi nu mai avu niciodată tulburări de acest fel.

Un alt hipnotist, Peter Blythe, deşi mult mai sceptic în ce priveşte reîncarnarea, crede că ea poate constitui, în anumite circumstanţe, o ipoteză utilă. În cartea sa: „Hipnotismul, puterea şi practica sa”, el scrie: „…scepticismul meu în ce priveşte regresia hipnotică în încarnări anterioare nu înseamnă că aceasta nu poate fi utilizată de către hipnotistul analist pentru a aduce în lumina conştiinţei atitudini pe care pacientul este constrâns să le refuleze.”

El sugerează un procedeu prin care se poate vorbi unui bolnav refractar despre teoria potrivit căreia este posibil ca un incident traumatic să provină din timpuri îndepărtate, ca un fel de amintire ancestrală. Hipnotistul trebuie să-i spună bolnavului: „Este posibil ca aceasta să fie adevărat sau nu. Eu nu cunosc adevărul, dar dacă doriţi să exploraţi această posibilitate mai în profunzime, eu sunt dispus să vă ajut. Consideraţi că merită să încercăm?” Dacă răspunsul este afirmativ, analistul hipnotist va putea să încerce să descopere respectiva amintire.

Nu trebuie să credem că acest gen de amintire ancestrală este absolut sinonimă cu respectivul eveniment petrecut în propria viaţă anterioară a pacientului. Există teorii potrivit cărora fiecare eveniment îşi lasă amprenta în „eterul” subtil (AKASHA), astfel încât dacă o persoana are sensibilitatea necesară (este foarte receptivă), ea poate intra în rezonanţă cu evenimentul respectiv, branşându-şi conştiinţa pe frecvenţa sa specifică şi asimilându-l.

Potrivit acestei ipoteze, menajera din Colorado care credea că într-o viaţă anterioară fusese Bridey Murphy, ar fi privit (într-o manieră inconştientă) programul vieţii acesteia la un fel de emisiune tv eterică consacrată vieţii lui Bridey Murphy. Dar aceasta nu explică, evident, problemele psihologice despre care se crede că sunt datorate amintirilor din vieţile anterioare. Dar, indiferent care sunt argumentele pro şi contra acestei teorii a reîncarnării, cert este că sunt tot mai mulţi aceia care continuă să creadă în ea, aşa cum o spunea într-unul din poemele sale W.B.Yeats: „ omul trăieşte şi moare de nenumărate ori între cele două eternităţi ale sale.”(yogaesoteric.net)/

Limita Universului

Publicate 25 Septembrie 2010 de Alexandra
Categorii: Filme

Proiectul MKUltra

Publicate 22 Septembrie 2010 de Alexandra
Categorii: Uncategorized

Tags: , ,
Peste 30 de universităţi şi spitale au realizat experimente cu droguri asupra studenţilor, respectiv pacienţilor, fără ştirea acestora, în cadrul programului secret al CIA denumit MKULTRA.
de Maria Nicola
Motto:
 „Trebuie luate precauţii speciale pentru a proteja secretul acestor operaţiuni; informaţiile
nu trebuie să ajungă la forţele inamice şi de asemenea trebuie ascunse opiniei publice.
Aflarea faptului că CIA desfăşoară activităţi ilicite care încalcă etica şi constituţia poate avea
repercusiuni serioase în cercurile politice şi diplomatice.” – Documentele proiectului MKULTRA
Chiar şi pentru cei mai agresivi critici ai Agenţiei, dezvăluirile apărute de-a lungul timpului despre anumite operaţiuni executate cu cinism şi sadism de CIA frizează incredibilul. În 1974, ziarul The New York Times publică informaţii despre activităţi ilegale desfăşurate de CIA pe teritoriul SUA, incluzând experimente de manipulare şi control mental realizate asupra cetăţenilor americani, fără ştirea acestora. Subiectul a atras atenţia Congresului SUA; s-au înfiinţat două comisii de anchetă – o comisie a Congresului (cunoscută sub denumirea Church Comitee) şi o comisie prezidenţială (comisia Rockefeller). Majoritatea documentelor privind respectivele experimente fuseseră  distruse de CIA în 1971, dar chiar şi în aceste condiţii, anchetele celor două comisii au fost revelatoare. Raportul public emis în vara anului 1975 a confirmat faptul că CIA şi Departamentul Apărării (Department of Defense) au desfăşurat experimente de control mental asupra unui număr foarte mare de persoane (atât cu ştirea şi acordul lor, cât şi – în procent covârşitor – fără ştirea sau acordul acestora). Aceste experimente făceau parte din programe ample de cercetare şi experimentare privind influenţarea şi controlarea comportamentului uman prin diferite metode, care includ, printre altele, folosirea substanţelor psihoactive (de exemplu droguri precum LSD-ul şi mescalina). Dezvăluiri ulterioare ale unor foşti agenţi CIA au confirmat temerile că experimentele respective nu au fost stopate; chiar şi în prezent continuă să se desfăşoare în SUA procese intentate de victimele acestor experimente. 

CIA şi Războiul Rece

CIA (Central Intelligence Agency – Agenţia Centrală de Spionaj) a fost fondată în SUA după al Doilea Război Mondial, în 1947. Presiunea „Războiului Rece” dintre URSS şi SUA a declanşat o suscipiciune aproape paranoidă între cele două superputeri. Această suspiciune reciprocă a justificat proliferarea spionajului, înarmarea, finanţarea unor conflicte colaterale şi înfiinţarea unor instituţii specializate, printre care şi CIA. Statutul constituţional al Agenţiei implica faptul că aceasta nu va desfăşura operaţiuni pe teritoriul SUA, nu are nici un fel de jurisdiscţie la nivel naţional şi nu se va implica în chestiuni de siguranţă internă. Încă de la început, statutul iniţial „defensiv” al CIA a fost controversat la cel mai înalt nivel, astfel că, în scurt timp, s-a admis oficial rolul ofensiv al acţiunilor de spionaj.

 Războiul Rece a servit ca pretext pentru multe acţiuni nebuneşti, criminale, abominabile sau pur şi simplu imorale. Două exemple sunt suficiente. „Operaţiunea Paperclip” este numele de cod sub care SUA a organizat aducerea oamenilor de ştiinţă nazişti în SUA, sub identităţi false, şi includerea lor în programele de cercetare militară. S-a justificat că, altfel, URSS-ul ar fi preluat respectivii oameni de ştiinţă. Operaţiunea MKULTRA, alături de alte proiecte anterioare care vizau manipularea şi controlul mental, au fost justificate de posibile experimente similare desfăşurate în blocul comunist. Primele experimente ale CIA în domeniu au fost cunoscute ca Proiectul Chatter, Proiectul Bluebird şi proiectul Artichoke.

Operaţiunea Artichoke şi LSD-ul

Programul experimental al CIA de control mental denumit „Operaţiunea Artichoke” a fost demarat în 1951. Acest proiect urmărea dezvoltarea unor metode de interogare „speciale şi extreme” care se concentrau asupra căilor şi metodelor de manipulare a minţii umane. El a fost la origine o replică la zvonurile care afirmau că URSS-ul şi China comunistă dezvoltau tehnici de spălare a creierului şi că acestea erau puse în aplicare asupra prizonierilor din războiul din Coreea, care se desfăşura la vremea respectivă şi înghiţea resursele SUA. Pe lângă tehnici de dezorientare, privare de somn, „chirurgie” psihică, electroşocuri, hipnoză, privare senzorială, programul era focalizat asupra folosirii drogurilor (de exemplu amfetaminele şi LSD-ul care tocmai fusese descoperit). Experimentele nu s-au derulat numai în laboratoare sau în case securizate, ci şi în închisori şi spitale de boli mintale.

Operaţiunea Artishoke s-a concentrat de asemenea asupra problemei disponibilizării aşa-zişilor „agenţi terminaţi”, altfel spus asupra găsirii unor metode de inducere a amneziei asupra acelor agenţi operativi care au văzut prea multe şi nu mai ofereau garanţii. Acest gen de experimente au fost la originea zvonurilor despre asasinii denumiţi „candidaţi Manciurieni”. În ciuda unor zvonuri care au circulat în anii ’50, informaţii oficiale şi detalii întunecate despre acest program au ieşit la lumină abia în 1975 când au fost declasificate anumite documente.

Experimentele cu LSD au fost continuate de proiectul MKULTRA, demarat în 1953. Unele dezvăluiri despre aceste experimente au explodat atunci când familia unui fost ofiţer biochimist, dr. Frank Olson, a intentat proces autorităţilor americane pentru decesul acestuia; oficialii CIA au trebuit să recunoască faptul că prăbuşirea fatală a lui Olson dintr-o clădire din New York s-a datorat experimentelor cu LSD la care a fost supus, fără să-şi dea acordul, în cadrul programului MKULTRA. Investigaţiile ulterioare însă au trezit suspiciuni asupra faptului că biochimistul a fost asasinat pentru că ştia prea multe.

Debutul programului complex MKULTRA

În aprilie 1953, directorul CIA, Alen Dulles, a autorizat demararea programului MKULTRA sub conducerea doctorului Sidney Gottlieb. Având la dispoziţie 6 procente din bugetul CIA, acest program a extins experimentele de control mental ale „Operaţiunii Artichoke” de la nivelul spionilor la nivel de masă, vizând controlul la nivelul unei armate aflate pe câmpul de bătaie sau chiar controlul întregii populaţii civile.

Originea acestor experimente de control mental se pare însă că merge mai înainte în timp. Se cunoaşte la ora actuală faptul că după înfrângerea Germaniei Naziste în cel de-al doilea război mondial, SUA a scos din Germania elita cercetătorilor ştiinţifici ai celui de-al treilea Reich (aşa-numita operaţiune „Paperclip”). Gottlieb a avut astfel la dispoziţie, nu doar documentaţia experimentelor de manipulare din lagărele de concentrare naziste (în special Dachau), ci şi o parte din „experţii” care le-au conceput.

 Experimentele cu droguri, radiaţii, microunde şi ultrasunete din cadrul programului MKULTRA s-au realizat asupra prizonierilor de război, asupra soldaţilor, dar şi asupra unor pacienţi din spitale psihiatrice sau asupra populaţiei. Un exemplu inedit îl constituie aşa-numitele „case securizate” în care se desfăşurau experimente. Printre acestea se numărau bordeluri în care se administrau substanţe psihodinamizante atât prostituatelor cât şi clienţilor; comportamentul lor era observat prin oglinzi semitransparente.

Proiecte şi subprograme ale MKULTRA

Puţinele documente care nu au fost distruse de CIA revelează amploarea programului MKULTRA; nu mai puţin de 150 de proiecte se desfăşurau în cadrul acestuia. Informaţiile cele mai precise disponibile la ora actuală despre subprogramele şi proiectele din cadrul MKULTRA se datorează Arhivei Naţionale de Securitate, un institut de cercetare fondat în SUA de un grup de ziarişti, care colecţionează şi publică documente declasificate obţinute de la diferite instituţii în virtutea dreptului la informare.

 Documentele dezvăluie implicarea a peste 30 de Universităţi şi Instituţii în proiectele MKULTRA. Iată numai câteva dintre cele 150 de proiecte: Experimente de hipnoză realizate la universitatea Denver, Experimente desfăşurate la Boston Psychopathic Hospital, Studierea depresivilor, a schizofrenicilor şi alcoolicilor, Modificarea personalităţii, Manual de magie, Experimente cu LSD asupra studenţilor, Inducerea infirmităţilor, Fabricarea drogurilor, Recoltarea plantelor psihodinamizante, Combinarea drogurilor, hipnozei şi privării senzoriale, Somnul şi insomnia, Combinarea izolării şi electroşocurilor, Experimente asupra refugiaţilor unguri, Substanţe alergene, Taberele de copii, Influenţarea preocupărilor copiilor, Grupurile de adolescenţi, Sugestii subliminale etc. Aceste documente atestă realizarea de experimente cu droguri şi hipnoză asupra studenţilor în zeci de universităţi SUA, fără cunoştinţa sau acordul studenţilor.

 CIA a cheltuit milioane de dolari în studiile metodelor de influenţare şi controlare a minţii umane prin intermediul drogurilor. Un document MKULTRA din 1955 enumeră studiile efectuate asupra substanţelor care afectează comportamentul, psihicul şi mentalul, clasificându-le astfel:
– substanţe care generează un comportament impulsiv şi imposibilitatea de a raţiona pâna la punctul în care subiectul să se discrediteze în public
– substanţe care măresc eficienţa mentală şi îmbunătăţesc percepţiile
– materiale care previn sau elimină beţia provocată de alcool
– substanţe care intensifică efectul alcoolului şi starea de beţie
– substanţe care induc (reversibil) simptomele unor afecţiuni psihomentale cunoscute
– materiale care uşurează inducerea stării de hipnoză şi o fac mai „eficientă”
– substanţe care întăresc rezistenţa la privaţiuni, tortură şi presiuni în timpul interogatoriilor sau spălării creierului
– materiale care induc amnezia (pierderea parţială sau completă a memoriei)
– metode fizice care induc stări de şoc şi confuzie şi care pot fi utilizate pe ascuns
– substanţe care produc handicapuri fizice precum paralizia picioarelor, anemie
– substanţe care induc stări euforice, fără a avea efecte secundare
– substanţe care alterează personalitatea şi stimulează dependenţa de o altă persoană
– substanţe care generează stări de confuzie mentală alterând capacitaea de a raţiona
– substanţe care diminuează voinţa şi eficienţa în muncă, atunci când sunt administrate în cantităţi infime, nedetectabile
– substanţe care generează slăbiciune şi distorsionează percepţiile vizuale şi auditive, preferabil fără efecte permanente
– substanţe care pot fi administrate pe ascuns, în cantităţi infime, pentru a face imposibilă orice activitate fizică.

Câteva experimente zguduitoare
 
Un experiment deosebit de odios s-a desfăşurat la Spitalul Comunitar din Lexington, Kentucky, sub conducerea doctorului Harris Isabel. Acesta a fost angajat de CIA pentru a crea o serie de droguri sintetice. În acest scop, el a făcut experimente asupra pacienţilor săi, în special asupra celor de culoare. Partea tragică este că spitalul respectiv era o unitate de recuperare a dependenţilor de droguri şi alcool. În loc să îi trateze pe cei care se internau acolo de bunăvoie, personalul medical le administra cantităţi mari de droguri. Uneori se făcea aceasta fără ştirea sau asentimentul pacienţilor, alteori era exploatată efectiv dependenţa lor. LSD-ul, morfina, mescalina, marijuana şi scopalamina sunt doar câteva dintre substanţele experimentate.

Una dintre tehnicile investigate implica administrarea, practic continuă a LSD-ului, în cantităţi foarte mari, pentru perioade lungi de timp (peste două luni). O altă tehnică urmărea combinarea efectelor barbituricelor (injectate într-un braţ) cu amfetaminele (injectate în celălalt braţ, după ce pacientul adormea). Scopul era ca subiectul să poată fi interogat în somn. Alte experimente combinau drogurile foarte tari (heroina, de exemplu) cu alcoolul.

Experimente MKULTRA s-au desfăşurat şi în Canada, prin intermediul medicului Donald Cameron, care a fost recrutat de CIA când lucra la Institutul Allan Memorial Institute din cadrul Universităţii Mc Gill din Montreal. El era plătit de CIA pentru a face experimente din programul MKULTRA pe pacienţii săi. În afară de LSD, Cameron experimenta diferite substanţe cu efect paralizant şi terapia cu electroşocuri de 30-40 ori mai intense decât în terapia convenţională. El inducea pacienţilor o stare de comă de lungă durată prin intermediul unor droguri (este cunoscut un caz în care un pacient a fost menţinut trei luni în comă) şi în acest timp le punea benzi cu sugestii sau zgomote. Alegând pacienţi care fuseseră internaţi pentru tulburări minore, precum anxietate sau depresie postnatală, el a obţinut efecte ireversibile asupra acestora, distrugându-i la modul cel mai concret. Ca efecte ale tehnicilor aplicate, pacienţii uitau să vorbească, nu îşi mai recunoşteau părinţii, deveneau convinşi că investigatorii sunt părinţii lor. Incontinenţa şi amnezia sunt efectele cele mai neînsemnate ale procedeelor experimentate de Cameron.

Acest personaj odios era considerat o somitate în lumea ştiinţifică. El era preşedintele Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie, preşedintele Asociaţiei Psihiatrice din SUA şi a  celei din Canada în acelaşi timp. El făcuse parte de asemenea din tribunalul medical de la Nürenberg. Aşa-numitele „experimente canadiene” ale MKULTRA au ieşit la iveală mult mai târziu, în 1984. Cea mai şocantă dezvăluire a fost faptul că autorităţile canadiene nu numai că ştiau despre aceste experimente, dar chiar au aprobat desfăşurarea lor.

Problema recrutării subiecţilor era rezolvată şi prin şantaj. CIA avea control asupra unui număr relativ mare de bordeluri, în care filma pe ascuns tot ce se petrecea. Unele bordeluri erau amenajate ca veritabile case securizate de studiu şi analiză. Fie  vizitatorii erau drogaţi fără ştirea lor şi filmaţi pentru a li se analiza comportamentul, fie erau şantajaţi prin anumite filmări pentru a accepta să se supună testelor.

Mai mult chiar, prin metode de control mental ale proiectului MKULTRA au fost „antrenate” un număr mare de prostituate. Scopul era, printre altele, punerea lor la dispoziţia unor personaje politice importante. Drogurile şi alte metode manipulative erau folosite pentru spălarea pe creier a acestor fiinţe chinuite, pentru ca ele să menţină discreţia şi să se supună tuturor capriciilor clienţilor lor. Pe de altă parte, ca orice altă agenţie de spionaj, CIA avea pe ştatul de plată numeroşi „agenţi” care de fapt erau prostituate.

Experimente de manipulare cu unde electromagnetice

Oficialii CIA au declarat că experimentele cu droguri au fost abandonate în anii ‘60, pentru că nu s-au obţinut rezultate notabile. Nu există însă nicio garanţie că acesta ar fi adevărul, mai ales că foşti salariaţi ai CIA au confirmat prin declaraţii publice continuarea certă a experimentelor cu droguri mai târziu, în anii ’80 şi chiar şi în prezent. Alte surse din CIA au declarat că eforturile de cercetare s-au focalizat asupra „psihoelectronicii” – manipularea cu ajutorul şocurilor electrice.

Doctorul Jose Delgado, neurofiziolog la Universitatea Yale, a beneficiat de finanţare pentru experimentele sale de stimulare electrică a creierului. Prin implantarea unor electrozi în creier, Delgado a descoperit că putea avea o mare putere asupra subiecţilor săi. El a creat nişte dispozitive electronice care operau pe bază de unde radio de frecvenţă medie. Receptorul implantat la nivelul creierului permitea modificarea stării psihice într-o plajă foarte largă (dar numai negativă). Stările induse includeau furia, dorinţa necontrolată şi oboseala. Delgado a ajuns la concluzia că atât mişcările, cât şi emoţiile şi comportamentul pot fi comandate prin impulsuri electrice.

Experimentele realizate de dr. Ross Adey de la Universitatea din California au demonstrat posibilitatea de a influenţa undele cerebrale prin intermediul unor unde radio specifice. Un alt om de ştiinţă, Allen Frey, a realizat experimente de inducere a somnului la distanţă, prin intermediul undelor electromagnetice. De asemenea, el a reuşit inducerea unor zgomote şi a altor perturbări senzoriale prin intermediul undelor radio (subiectul auzea zgomote care nu existau de fapt). Experimentele sale au fost continuate de Joseph Sharp, care a reuşit să transmită cuvinte prin intermediul undelor radio. Toate aceste experimente ştiinţifice ar fi putut fi folosite şi în scopuri benefice, dar din păcate au fost muşamalizate şi apoi monopolizate de agenţiile de spionaj.

În 1974, J.F. Scapitz a experimentat combinarea acestor experimente şi tehnologii care folosesc undele electromagnetice cu experimentele iniţiale de hipnoză din cadrul proiectului MKULTRA. Astfel, prin transmiterea unor sugestii sau comenzi rostite de un hipnotizator experimentat se acţiona direct la nivel subconştient asupra subiecţilor, fără ca aceştia să realizeze că se petrece ceva.

Conexiuni posibile

Mişcarea hippie şi aşa-numita „vară a iubirii” din anul 1967 sunt, afirmă specialiştii, corelate cu experimentele cu LSD realizate asupra populaţiei SUA şi în special asupra tineretului american, în cadrul MKULTRA şi posibil şi al altor programe secrete.

Unii cercetători care au analizat documentaţia existentă despre programul MKULTRA asociază cu acesta anumite asasinate celebre. Se pare astfel că, atât asasinul lui Robert F. Kennedy, cât şi asasinul premierului israelian Itzchak Rabin au fost subiecţi ai unor experimente de programare mentală.

S-a lansat aceeaşi ipoteză şi privitor la uciderea congresmanului Leo Ryan în timp ce acesta realiza o investigaţie în Jonestown. Mai mult, cutremurătorul genocid de la Jonestown, când 900 de persoane din gruparea „Templul Soarelui” condusă de Jim Jones au murit într-o presupusă sinucidere colectivă, se pare că a fost declanşat prin metodele de control mental dezvoltate de CIA.

Există de asemenea mărturii conform cărora anumite activităţi oculte de genul celor care se desfăşoară în subteranele de la Bohemian Grove, care implică ritualuri satanice combinate cu orgii sexuale şi ajung uneori chiar la sacrificii umane, folosesc pe post de victime persoane care au fost supuse perioade îndelungate tehnicilor de spălare pe creier şi de control mental din cadrul programului MKULTRA.(www.yogaesoteric.net)

Iluzie si realitate

Publicate 18 Septembrie 2010 de Alexandra
Categorii: Filme

Tags: , ,

Machu Pichu

Publicate 16 Septembrie 2010 de Alexandra
Categorii: Enigme

Tags: , ,

Ruinele orașului Machu Picchu, redescoperite în 1911 de către arheologul Hiram Bingham, sunt unele dintre cele mai frumoase și enigmatice locații străvechi din lume.În timp ce incașii in mod sigur foloseau vârful muntelui (2761,50 m înălțime), ridicând sute de structuri de piatră începând cu anii 1400, legendele și miturile indicau faptul că Machu Picchu (însemnând „vechiul pisc” în limba Quechua), adorat ca un loc sacru din cele mai vechi timpuri. Oricare ar fi originile sale, incașiil-au transformat într-un mic (5 mile pătrate), dar extraordinar oraș.

Invizibil de dedesubt și complet natural limitat, înconjurat de terase agricole suficiente pentru a hrăni populația, și irigat de izvoare naturale, Machu Picchu pare să fi fost folosit de incași ca un oraș ceremonial secret.610 metri deasupra, gălăgiosul râu Urubamba, norul înfășoară ruinele palatelor, băilor, templelor, hambarelor și a în jur de 150 de case, toate într-o remarcabilă stare de conservare. Aceste structuri, săpate în granitul din vârful muntelui sunt minuni atât arhitecturale cât și estetice. Multe dintre cărămizile cântărind 50 de tone sau chiar mai mult sunt atât de precis sculptate și unite cu atâta exactitate, încât îmbinările fără mortar nu permit nici măcar unei lame de cuțit să intre printre ele. Se știu puține lucruri despre utilizările sociale sau religioase ale orașului în vremurile incașilor. Scheletele a 10 femei și ale unui bărbat duc la presupunerea că acest sit ar fi putut fi un sanctuar pentru pregătirea preoteselor și/sau a mireselor nobilimii incașe.Oricum, examinarea ulterioară a oaselor a dezvăluit un număr egal de oase masculine, ceea ce indică faptul că Machu Picchu nu era exclusiv un templu pentru femei.

Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortărețe ascunse printre piscurile de 4000 de metri ale anzilor peruvieni. Nu i se cunoaște adevăratul nume, ce destinație avea și de ce a fost părasită de bastinași în secolul XVI, fară a fi atacată de conchistadori. A scăpat neobservată de europeni până în secolul al XX-lea, când a primit și numele de Machu Picchu.

În secolul al XII-lea, enigmatica populație ce-și spunea Inca (Fii Soarelui) cucerea un vast teritoriu în nordul și vestul Americii de Sud, venind de undeva din zona meridională a continentului – nu se știe nici acum cu precizie de unde. Desi nu erau la fel de razboinici si necrutatori ca aztecii, incasii au cucerit nu mai putin de 500 de civilizatii amerindiene.

Nu s-au impus prin cultura (nu cunoșteau nici o scriere) caci acestia transmiteau mesaje printr-un sistem de noduri si lungimi ale sforilor ( ce nu este inca cunoscut ), ci printr-o temeinică, chiar spartană organizare social-legislativă. Dar, mai presus de toate, aveau „obsesia” construcțiilor de drumuri pavate și de cetați-fortarețe (inclusiv în junglă) menite să reziste veșnic în fața oricărui inamic. Capitala incașilor, Cuzco, era – arhitectural – comparabilă cu Roma cezarilor. Dar la numai 130 de kilometri de Cuzco, printre crestele andine, se afla cetatea Machu Picchu.

Gasită abia în 1911, această citadelă a fost concepută ca un labirint citadin inexpugnabil. La peste 4000 de metri, lemnul era o raritate și totul a fost durat în piatră: terase, fotificații, palate regale, locuințe simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, cărămizi, piețe și un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principală, porumbul. Totul se încadrează într-un plan urbanistic aparent „întortocheat”, menit să deruteze eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural impresionant și abia fotografiile făcute din avion i-au pus în evidență toate însușirile.

De fapt, ceea ce îi frapează cel mai mult pe cercetătorii istoriei amerindienilor este incredibila coincidența dintre opera mitică a lui Dedal („inginerul” care a construit Labirintul de încarcerare a Minotaurului, sau, în altă variantă, palatul-labirint al regelui cretan Minos din Knossos). Labirintul Machu Pichu reflectă la randu-i simbolul vieții pline de meandre și în care drumul nu duce niciodată înapoi, ci mereu înainte, spre moarte. Inspirat din spiralele scoicilor (așa cum afirma poetul grec Theodorides), Labirintul – fie el amerindian, grec sau egiptean (cel al reginei Hawara din Krokodilopolis, de exemplu) – are deci conotația luptei cu timpul, el este adevăratul prizonier.

Si înca o enigma: rețelele de drumuri făcute de cei care nu au cunoscut roata! 16.000 de km de drumuri pavate (a doua, ca lungime, dupa rețeaua romană de 90 de mii de km), inclusiv poduri suspendate în zonele mlăștinoase și nisipoase! De ce acest efort de tăiere de „autostrăzi” în coastele anzilor, dacă incașii nu au avut vehicule, necunoscând roata? Nu lipseau borne indicatoare din 7 in 7 km și locuri de odihnă din 20 în 20 de km. Ideea utilizării drept piste de aterizare-decolare a fost avansată de foarte mulți cercetători, dar nu există dovezi credibile… nu înca… Nici un drum special amenajat nu ducea către Machu Picchu. Această enclavă (probabil a preoților, putând adăposti doar 500 de persoane) există parcă în afara timpului și spațiului, ascunzând mistere încă de nepătruns.

 

Un fabulos oraș incaș

În inima unui lanț de munți acoperiți de un dens covor vegetal, Machu Picchu domină de mai bine de cinci veacuri îngusta și adânca vale a râului Urubamba.Acest cadru natural excepțional a făcut din cetatea incașă situl cel mai spectaculos din vechiul Peru. Inalțat pe la 1450 de suveranul incaș Pachacuti, Machu Picchu a fost în chip brutal abandonat de locuitorii săi în 1572, apoi uitat. A fost redescoperit în 1911 de istoricul Hiram Bingham, ale cărui teorii asupra sitului s-au bucurat multă vreme de autoritate. Machu Picchu numără cam 200 de clădiri, cel mai adesea în formă de patrulater, care nu au, în general, decât un singur etaj și nici o despărțitură interioară. Construcțiile cele mai marcante sunt Torreon, sau observatorul astronomic în formă de semicerc, folosit pentru determinarea datelor importante ale calendarului și Intihuatana, sau cadranul solar. Micul oraș poate găzdui între 500 și 1.000 de persoane, cifră modestă dacă o comparăm cu cei 200.000 de locuitori pe care îi număra, fară îndoială, pe atunci Cuzco, capitala.

Un oras intr-o natura imblanzita

Splendoarea Machu Picchu-lui

Sub conducerea arhitectilor si sefilor de santier in serviciul statului incas,lucratorii din cariere,cioplitorii in piatra si zidarii profesionisti construiesc noul oras. Ei sunt secondati de muncitorii salahorii recrutati dintre taranii supusi corvoadei,munca fortata in serviciul statului.Pe versantul de est din Machu Picchu (‘’Vechiul Varf’’),muncitorii fac enorme lucrari pentru a adapta orasul la mediul natural.Ei ridica ziduri de sustinere si amenajeaza multiple terase in cele doua sectoare,agricol si urban,pe care le are orasul.Mai multe incinte cu ziduri inalte apara orasul. In zona agricola,muncitorii instaleaza in plus canalizari pentru irigatie si transporta pe terase cantitati enorme de pamant necesare culturilor.In climatul tropical,muntele,transformat in gradina,raspunde nevoilor alimentare ale populatiei. Deasupra teraselor agricole,constructorii incasi ridica sectorul urban.

Mari constructori

Piaţa principală din Machu Picchu

Pentru a construi orașul, supușii împaratului Pachacuti s-au aprovizionat cu piatră din munții de granit de la Machu Picchu. Lucrătorii au desprins blocurile cu ajutorul unor pene de lemn umezite, așezate la intervale regulate după contururile blocului. Prin dilatare, lemnul făcea ca stânca să se crape. Pietrele au ajuns apoi pe șantier pe sănii urcate de-a lungul unor drumuri de pământ bătătorit, unde au fost trase pe trunchiuri de lemn cu coaja curățată, cu ajutorul frânghiilor. Pe șantier, cioplitorii în pitră au preluat ștafeta și le-au modelat cu unelte din bronz, dălți și percutoare de piatră dură. Extrem de riguroși, aceștia au ajustat perfect blocurile, dând astfel o mare soliditate zidurilor care au rezistat cutremurelor de pământ. Au obținut șlefuirea finală frecând blocul cu nisip. Această finisare a fost rezervată celor mai importante edificii din Machu Picchu, cum ar fi templele sau observatorul astronomic. Pentru a așeza materialele la locul potrivit, zidarii au folosit platforme de pământ pe care le-au înălțat în același timp cu zidul în construcție. Edificiile modeste au fost făcute din pietre grosolan cioplite, îmbinate într-un mod mai puțin regulat și legate între ele printr-un mortar gros făcut din argilă. testez doar, nu va suparati

 Izolat în Anzi

Machu Pichu 5.jpg

 Un imperiu efemer
Machu picchu 01amp.jpg

Suveranul Pachacuti, mare cuceritor, a întemeiat Imperiul incaș pe la 1440. Acesta a atins apogeul spre 1490. S-a întins, la vremea respectivă, din Columbia, la Nord, până în centrul statului actual Chile, la Sud și cuprindea Ecuador, Peru, Bolivia si Nord-Vestul Argentinei. Capitala era Cuzco, în Sudul Peru-ului. În 1532, spaniolii, sub conducerea conchistadorului Francisco Pizarro, au pus stăpanire peste acest imperiu care a durat mai puțin de 100 de ani. L-au trimis la moarte pe incașul Atahualpa și și-au însușit fabuloasele lui comori. În 1536, fratele vitreg al acestuia, Manco Capac, a preluat comanda răscoalei împotriva invadatorilor. După un zadarnic asediu al orașului Cuzco, el s-a retras în munții și pădurile de nepătruns ale regiunii Vilcambamba, capitala ultimului focar de rezistență. ’’Imperiul Vilcambamba’’ și-a găst sfârșitul prin invazia armatei spaniole, în 1572 și executarea ultimului suveran, Tupac Amaru. Machu Picchu, care făcea parte din regatul Vilcambamba, a fost cucerit, iar locuitorii săi l-au abandonat la aceeași data, in mod misterios.(wikipedia)

Nicolae Tesla-geniul omenirii

Publicate 14 Septembrie 2010 de Alexandra
Categorii: Uncategorized

Tags: , ,

“Toate inventiile i s-au derulat mental, le-a previzualizat. De asemnea, toate au fost perfectionate, au fost corectate intr-o proiectie mentala atat de reala, incat niciodata un aparat imaginat de el nu a dat gres. Totul a functionat perfect, fara corectii ulterioare, totul a fost construit fara experimente preliminare. Nikola Tesla si-a dezvoltat o capacitate neobisnuita de proiectie astrala in alte dimensiuni, in care si-a gasit numerosi prieteni. Asa cum a comunicat cu fiintele din eteric, Tesla a facut cunostinta cu tehnica in eteric, tehnica pe care a vazut-o descompusa, in detalii, in functiune”, afirma cu zeci de ani in urma celebrul inventator roman Henri Coanda, despre cel care a fost inventatorul de geniu Nikola Tesla, un nume prea putin rostit astazi de umanitate.

Geniul uitat 

Nikola Tesla s-a nascut in data de 9 iulie 1856 pe tarmul Marii Adriatice, in satul Similian, comuna Gospici, din provincia germana Lica (actuala Croatie), intr-o localitate populata de istro-romani. Tatal sau a fost preotul ortodox Milutin Tesla, numele acestuia provenind de la unealta de baza a dulgheritului, meserie de baza in familia istro-romana. Mama sa se numea Gica Tesla (Mandici) si era de o inteligenta sclipitoare, desi nu avea niciun fel de studii. Se pare ca micul Nikola sau Nicolae a demonstrat inca din primii ani ai copilariei capacitati mentale exceptionale si perceptii extrasenzoriale, el fiind mai tarziu un deschizator de drumuri in domenii tehnice vaste, precum cel al electricitatii, radioului, curentilor de inalta frecventa, sistemului de curent alternativ, campului magnetic rotativ, structurii atomului si nucleului acestuia, motoarelor si diferitelor tehnologii fara de care lumea moderna ar fi de neinchipuit. Tot ceea ce astazi numim tehnologie avansata se bazeaza pe inventiile lui Nikola Tesla, unele dintre acestea datand de peste un secol.

Nici nu implinise 30 de ani atunci cand a emigrat in SUA, la insistentele lui Charles Bechelore, un asistent al lui Thomas Edison. Ajuns acolo, a fost primit rece de Edison si angajat ca inginer electronist in atelierele companiei acestuia. La scurt timp, Tesla se revolta fata de modul cum patronul sau intelegea sa-si conduca afacerile si cercetarea stiintifica, demisioneaza si se hotaraste sa lucreze pe cont propriu. Dupa succesul sistemului sau original bazat pe curenti alternativi polifazati, la inceputul anului 1885, isi infiinteaza propria firma si tot atunci, aparent straniu, un incendiu ii distruge complet laboratorul din New York. In 1891, Tesla realizeaza transformatorul care ii poarta in prezent numele si care permite obtinerea unor tensiuni cu valori de pana la cateva milioane de volti.

Pana in 1892, Oficiul de Patente al SUA i-a eliberat lui Tesla peste 40 de brevete pentru inventiile realizate conform principiului campului magnetic rotativ descoperit de el si a elementelor esentiale ale sistemului electric de curent alternativ. In 1895, devenea operationala, la Cascada Niagara, prima hidrocentrala de curent electric alternativ din lume. Emblemele masivelor generatoare instalate acolo purtau numele lui Nikola Tesla si chiar in zilele noastre, marea majoritate a motoarelor electrice inductive aflate in uz pretutindeni in lume au la baza proiectul sau initial. Inventiile sale stau la baza radarului, ciclotronului, televizorului, retelelor mondiale de radio si TV, robotilor, Internetului, pagerelor, telefoanelor celulare sau programului spatial “Razboiul Stelelor” lansat de americani in Razboiul Rece. Toate acestea sunt tributare schitelor lui Tesla. Desi a fost un geniu sclipitor al umanitatii, pe 7 ianuarie 1943, intr-o zi de miercuri, la aproximativ 10:30 PM, Nikola Tesla isi dadea ultima rasuflare, murind singur si uitat intr-o camera mica din hotelul Newyorker. Afara, orasul era insufletit de mostenirea lasata in urma de acest om, mustind de electricitatea obtinuta din viziunea materializata a lui Tesla de a trai intr-o lume complet alimentata de curent alternativ. Tesla este ingropat aproape in obscuritate; un gigant prabusit al inventicii, ale carui descoperiri raman ca fundatie pentru unele dintre cele mai prolifice performante stiintifice atinse de umanitate. Cum s-a ajuns aici? Nikola Tesla era un umanitarist, un idealist si un geniu nepervertit. Desi de cele mai multe ori a fost personificat ca un cercetator nebun, poate ca singurul lui defect a fost acela de a se fi nascut inaintea timpului sau.

Un copil… altfel 

In copilarie, Tesla a avut un frate mai mare, inzestrat cu aptitudini paranormale, care a murit prematur. Parintii celor doi baieti au suferit enorm in urma evenimentului, amintirea realizarilor exceptionale ale fratelui lui Nikola facand ca eforturile fiului ramas sa para neinsemnate. Acest lucru i-a ingreunat simtitor baiatului “misiunea” de a-si impresiona parintii. Tatal lui Tesla, Milutin, insista sa il faca pe, de acum, unicul sau fiu, preot, spre nefericirea baiatului care visa sa devina inginer. Milutin nu era un individ perimat, dimpotriva chiar, era un erudit si un membru marcant al comunitatii, insa genele miraculoase de care Nikola avea sa dea putin mai tarziu dovada, par sa-i fi fost transmise pe linie materna. Provenind dintr-o familie de oameni sclipitori, mama sa Gica demonstra adesea un talent deosebit in improvizarea unor agregate necesare in gospodarie. Cu toate acestea, antrenamentele mentale la care micul Nikola a fost supus de tatal sau, i-au propulsat simtitor geniul pe care avea sa-l demonstreze ulterior intregii lumi.

Inca de mic, Tesla a suferit din cauza unei afectiuni unice, care consta in aparitia unor imagini insotite de puternice strafulgerari luminoase. Era o reactie pe care medicii nu au reusit sa o explice si care izbucnea atunci cand baiatului ii era adresat un anumit cuvant sau cand ochii lui intalneau o anumita imagine. De asemenea, imprevizibilele strafulgerari luminoase se manifestau si atunci cand Nikola se afla in situatii periculoase, stresante, sau cand era foarte vesel. Uneori, devenea capabil sa vada tot aerul din jurul sau umplut cu “limbi de flacari vii”, manifestari subtile ale omniprezentei energiei eterice, a caror intensitate a crescut odata cu inaintarea in varsta si a atins punctul maxim la varsta de 25 de ani.

Un timp, Tesla fost incapabil sa distinga daca imaginile derulate in fata ochilor sai erau reale sau nu. A inteles, insa, ca ceea ce experimenta nu era atat o afectiune, cat o capacitate pe care trebuia sa invete a o stapani. Acest lucru l-a determinat sa nu se mai impotriveasca manifestarilor launtrice ale spiritului sau si sa incerce sa le accepte. Nu numai ca imaginile nu l-au mai luat prin surprindere pe Tesla, dar baiatul a ajuns chiar sa dezvolte o afinitate pentru competenta sa unica de creare a unei realitati proprii, in care putea jongla dupa bunul plac cu diversele planuri virtuale. Nikola si-a cultivat intr-atat de mult aceasta dimensiune paranormala, incat a inceput sa intreprinda ample calatorii mentale, in somn sau in stare de veghe, atat in locuri deja cunoscute cat si in cele nestiute, in orase si tari straine, unde intalnea personaje si isi facea prieteni. Aceste fantezii ii devenisera la fel de dragi precum experientele din viata reala. Atunci cand Nicolae inchidea ochii, el observa de fiecare data un fundal albastru uniform si intunecat, asemanator unui cer nocturn clar si fara stele. Dupa cateva secunde, respectivul camp devenea animat cu numeroase particule verzi scanteietoare, dispuse in numeroase straturi ce avansau incet catre el. Apoi, aparea din dreapta un model format din doua sisteme multicolore de linii paralele apropiate si reciproc perpendiculare, in care predominau galbenul, verdele si auriul. Imediat dupa aceea, liniile cresteau in stralucire si totul devenea plin de puncte sclipitoare, imaginea strabatand incet campul vizual si disparand in circa 10 secunde catre partea stanga. In urma ramanea un fundal neplacut de culoare gri, pe care se perindau imaginile persoanelor vazute de Tesla in timpul zilei, dupa care urma somnul. Daca imaginile nu apareau, noaptea avea sa fie fara somn.

“Computerul” Tesla 

Dupa varsta de 17 ani, Tesla putea sa vizualizeze, cu cea mai mare usurinta, un obiect, neavand nevoie de modele, desene sau alte experimente propriu-zise. Din acest motiv, baiatul avea capacitatea de a pune la lucru o piesa, mental, fara a fi necesara construirea ei efectiva, astfel incat sa isi dea seama daca va functiona sau nu, atunci cand va fi materializata. El putea dezvolta un intreg concept fara a se folosi de un singur instrument. Abia dupa ce adapta angrenajului imaginat toate imbunatatirile posibile si nu mai gasea nicio greseala, dadea forma respectivului produs al inteligentei sale. Fara exceptie, toate dispozitivele concepute de Tesla lucreaza exact asa cum le-a conceput el.

Motorul electric Tesla – pe principiul de functionare al acestuia au fost concepute majoritatea aparatelor electronice pe care le folosim astazi, de la televizor si computer la aparat de ras si lanterna

Inca din primii ani de viata, Nicolae deprinde, fara vreo explicatie aparenta, o aversiune puternica fata de cerceii femeilor, facandu-i insa placere sa deseneze alte ornamente, precum bratarile. Observarea unei perle il ducea la extaz, fiind fascinat si de stralucirea cristalelor sau a obiectelor cu muchii ascutite si suprafete plane. Nu s-ar fi atins niciodata de parul altor oameni si ar fi facut febra doar privind o piersica, iar daca intalnea o bucata de camfor (substanta organica cristalizata, incolora, cu miros caracteristic si gust amar, folosita in medicina si in industria celuloidului), aceasta ii producea un puternic discomfort. Obisnuia sa numere pasii in timp ce se plimba si sa calculeze volumul vaselor de supa, al cestilor de cafea si al bucatilor de mancare. Toate actiunile si operatiunile pe care le realiza trebuiau sa fie divizibile cu trei si daca numaratoarea nu ii iesea, se simtea nevoit sa o ia de la capat, chiar daca calculele durau ore intregi.

Pana la 8 ani, Tesla a fost un copil cu un caracter slab, temator, superstitios, prag pe care depasindu-l, a suferit o transformare extraordinara de personalitate. A gasit puterea autocontrolului si a depasirii de sine, citind pe ascuns sute de carti la care, pentru a-i proteja vederea, tatal sau ii restrictiona accesul. Tesla ajunge la un asemenea nivel de autodisciplina si vointa incat devine peste noapte adept inflacarat al unor activitati si pasiuni (precum jocurile de noroc), abandonandu-le apoi cu vehementa intr-un timp record. In aceasta directie il ajuta atat cultura vasta pe care si-o cladeste citind, cat mai ales intelepciunea mamei sale, care il intelege deplin si ii insufla pe calea cea mai potrivita un sistem de valori corect, caracteristic unei existente demne. Sanatatea si forma fizica ale lui Tesla s-au mentinut in limite de invidiat pana la o varsta foarte inaintata a curiosului personaj. La 60 de ani, isi mai putea inca angaja trupul in acrobatii accesibile numai marilor atleti, iar ochii ii erau la fel de vioi ca ai unui copil. Mai mult de atat, se pare ca, de la implinirea varstei de 18 ani pana la moarte, lui Nikola nu i-a variat nici macar cu un kilogram greutatea corpului si, daca in copilarie era stangaci, la maturitate devenise ambidextru, folosindu-si cu aceeasi indemanare ambele membre superioare.

Nicolae Tesla – la 40 de ani arata precum la 20

In timpul gimnaziului, Nikola era pasionat de studiul matematicii. Pana la un anumit grad de dificultate, ii era indiferent daca scria simbolurile pe tabla sau le invoca mental. Cu toate acestea, baiatul a fost departe de ceea ce s-ar fi putut numi un copil cuminte sau un elev exemplar. Daca la maturitate si-ar fi publicat un volum despre nazbatiile copilariei sale, “Amintirile” lui Creanga ar fi palit cu siguranta in fata intamplarilor nastrusnice si fanteziilor uluitoare ale lui Nicolae. Ca baiat, a fost de mai multe ori la un pas de moarte, de doua ori prin inec, iar o data din pricina holerei. Era capabil sa nimereasca cu pietre pestii in aer, atunci cand acestia sareau din apa, prindea cu cea mai mare usurinta, cu ajutorul mainilor, soareci si pasari si parea sa dezvolte cate o tehnica proprie, simpla dar extrem de eficienta, pentru a rezolva aproape orice problema.

Avea o adevarata manie de a termina orice incepea, fapt care adesea l-a pus in situatii dintre cele mai dificile. Odata, incepuse sa citeasca opera lui Voltaire, cand a aflat ca existau aproximativ o suta de volume tiparite marunt ale celebrului scriitor. A trebuit sa termine ceea ce incepuse, dar dupa ce a lasat jos ultima carte si-a spus ca acest maraton al lecturilor nu se va repeta. Inca mai mult decat toate aceste lucruri, aspect deja paranormal al inventatorului, urechea lui Tesla era un instrument extraordinar de captare a semnalelor acustice. Acest simt era in cazul sau de 14 ori mai dezvoltat decat in cazul unui om obisnuit. Putea auzi ticaitul unui ceas aflat la trei camere distanta, iar asezarea unei muste pe masa din incaperea in care se afla putea provoca un sunet aproape insuportabil de puternic pentru urechea sa. O trasura ce trecea la o distanta de cativa kilometri, avea deseori efectul de a-i cutremura intregul corp. Uneori, i se parea ca pamantul de sub el tremura continuu, asa incat a trebuit sa-si puna patul pe tampoane de cauciuc pentru a amortiza socurile resimtite si a reusi sa doarma

“Savantul nebun” avea sa schimbe lumea 

Colonelul Philip J. Corso, ofiter de informatii american, membru al Consiliului Securitatii Nationale a SUA si sef al Directiei Tehnologii Straine a Armatei Terestre SUA, face unele precizari interesante cu privire la inventiile lui Tesla, dintre care, cele mai multe au fost intelese cu mult dupa moartea sa. Colonelul a fost primul care a sustinut ca inventiile lui Tesla erau atat de avansate si de greu de inteles incat ele au fost reconsiderate numai dupa ce, la Roswell, s-a constatat ca extraterestrii foloseau tehnici… Tesla. Bisturiul-laser gasit in OZN-ul prabusit acolo avea acelasi principiu – fascicolul de energie directionata – ca “Raza Mortii” a istro-romanului. “Chiar inainte ca dramaturgul ceh Karel Capek sa fi nascocit termenul “robot” in piesa “R.U.R.” si inainte ca scriitorul american de literatura SF Isac Asimov sa fi inventat “robotica” in culegerea de povesti “Eu, robotul”, Nikola Tesla crease un “automaton” (soldat mecanic) si un navomodel dirijat”, declara colonelul Corso.

“Geniul Omenirii” cum este supranumit Tesla in anumite cercuri, pare sa fi avut o dorinta obsesiva de pace. Chiar si atunci cand inventa arme apocaliptice, o facea in speranta naiva ca va trimite razboiul in uitare, deoarece toate natiunile ar detine aceeasi putere de a-si distruge reciproc arsenalele. Ideile sale erau atat de radicale pentru vremea lor, atat de indepartate de ceea ce gandeau contemporanii sai, incat au fost ignorate, parand pentru cei mai multi oameni (si chiar cercetatori) fie niste aiureli ale unui savant nebun, fie niste lucruri total nepractice. Totusi, pana si ideile sale cele mai “lunatice” – asa cum au fost planurile de la sfarsitul secolului XIX vizand un bombardier cu decolare si aterizare verticala – par acum perfect functionale.

Pentru ca gratie proiectiilor sale mentale, stia de dinainte faptul ca toate experimentele sale vor fi incununate de succes, Tesla nu era aproape niciodata atent in laborator, studiind sau incercand sa rezolve alte probleme, in vreme ce experimentele sale erau in plina desfasurare

Daca in anii ’30 ai secolului XX, inventiile lui Tesla erau publice, dupa moartea sa, in ianuarie 1943, au fost sechestrate si ascunse, sub autoritatea guvernului SUA. Oficial, dupa moartea sa, Nikola Tesla a fost trecut in uitare, dar in realitate inventiile sale au starnit interesul varfurilor Armatei SUA inca din 1945. Tesla oferise acesteia un navomodel telecomandat ce putea fi dirijat prin radio de la distanta si putea lansa torpile asupra flotei inamice. De asemenea, in 1915, Tesla oferise SUA proiectul unei rachete dirijate, mai perfectionata decat celebra V2 a lui Hitler. Cea mai importanta inventie a lui Nikola Tesla pentru apararea SUA si a Terrei ramane, insa, celebra “Raza a Mortii”, despre care credea ca va aduce pacea mondiala, tocmai pentru ca ea putea distruge intr-o clipa orase si armate intregi. Tesla insusi ar fi spus despre arma sa: “Aparatul meu imi permite sa trimit spre un punct foarte indepartat energii de trilioane de ori mai mari decat este posibil cu raze de orice alt fel. Astfel, mii de cai putere pot fi transmisi printr-un fascicul mai subtire decat firul de par si nimic poate rezista.” Tesla a fost coordonator al proiectului Philadelphia si tot el a pus bazele primului accelerator de particule din lume, bazandu-se nu pe teoria relativitatii, mai tarziu emisa de Einstein, ci pe principiul fulgerului globular. Nu ne-am hazarda foarte tare daca am spune ca toata tehnica de astazi, care ne face viata mai usoara, care ne permite comunicarea la distante de mii de kilometri si care anunta sa ne propulseze intr-o dimensiune a cunoasterii si a existentei cu totul nebanuita, a fost ridicata si se afla inca in plina constructie pe pilonii schitelor si inventiilor celui mai mare geniu al umanitatii, Nicolae Tesla.

In jurul nationalitatii lui Tesla, din motive mai mult sau mai putin lesne de inteles, planeaza o controversa puternica. Colonelul Corso il considera sarb, Jan van Helsing il crede croat, iar omenirea intreaga il vede oricum dar numai cu origini romanesti nu. Chiar daca nu s-a nascut in spatiul carpato-danubianio-pontic, Tesla avea totusi sange romanesc, mostenint din genele parintilor sai istro-romani, membri ai comunitatilor romanesti din Croatia. (www.descopera.ro)