Rapiti de extraterestri: multe povesti si o teorie

Foto (8)

In 1957, Antonia Villas Boas, un fermier din Brazilia, in varsta de 23 de ani, a inceput, dintr-odata, sa istoriseasca o intamplare uluitoare: cum a fost luat la bordul unei nave extraterestre de catre niste fiinte umanoide de talie mica; a fost examinat, i s-a luat sange, a avut chiar relatii intime cu o femela din respectiva specie umanoida, dupa care a fost coborat din nava si lasat sa plece. Intreaga experienta a durat 4 ore.

1. Explicatii profane, explicatii savante
La vremea respectiva, cei care i-au auzit povestea nu prea l-au luat in serios si abia dupa mai multi ani, cazul sau a fost readus in atentie si e astazi unul dintre pilonii pe care se sprijina larg-raspandita credinta in acest fenomen. Scepticii au afirmat, totusi, ca relatarea lui parea inspirata dintr-o istorioara aparuta anterior intr-un ziar brazilian si din povestirile despre persoane rapite ale lui George Adamski, un scriitor american de origine poloneza, pasionat de fenomenul OZN si care sustinea ca a avut contacte cu creaturi nepamantene.

In 1961, ceva ciudat, intamplat unui cuplu, sotii Betty si Barney Hill, a generat o noua poveste, extrem de mediatizata, incluzand publicarea unei carti („Calatoria intrerupta”) in 1966 si turnarea unui film in 1975. Povestea sotilor Hill are cateva elemente comune cu cea a lui Boas – examenul medical, unele caracteristici ale „alienilor” -, este, insa, mult mai bogata in detalii. Interesant este faptul ca, dupa incident, nu si-au amintit mare lucru; ulterior, Betty a inceput sa aiba niste vise recurente, din care mai reieseau niste detalii, pentru ca, in cele din urma, sa recurga, atat ea cat si sotul ei la hipnoza, in cursul careia au istorisit, cu multe amanunte, cele intamplate in cursul asa-zisei sederi la bordul navei extraterestre.

Concluzia dr. Benjamin Simon, specialistul care i-a hipnotizat de mai multe ori si a inregistrat si interpretat spusele lor, a fost ca relatarea lui Barney era o fantezie generata de visele recurente ale sotiei lui, pe care aceasta le povestise in repetate randuri. La baza intregului complex de fenomene psihice ar fi stat o intamplare anodina – cei doi ar fi vazut, de fapt, luminile de avertizare ale unei aeronave, care a trecut prin zona chiar la ora la care sotii Hill au sustinut ca ar fi fost capturati; restul tine de sperietura, de stres si de amintirile rascolite de hipnoza – inclusiv „amintiri false”, un fenomen care a inceput sa fie investigat abia recent.

Oricum, dubla rapire a sotilor Hill a facut multa valva si, incepand de atunci, numarul celor care afirmau ca patisera lucruri similare a crescut vertiginos, pana acum fiind „inventariate” vreo 1.700 de persoane care au sustinut ca au avut contacte de aceste tip cu fiintele nepamantene. De-a lungul anilor, s-a dezvoltat o adevarata subcultura distincta a acestui fenomen, ceea ce i-a indemnat pe specialistii din diferite domenii sa se apuce serios de studiul acestor intamplari. Iar printre cei interesati s-au numarat si psihologii.

2. Adevar sau inchipuire?
Daca astfel de lucruri s-au intamplat sau nu in realitate, daca extraterestrii ne viziteaza si iau, din cand in cand, la bordul navelor lor, fapturi umane de ambele sexe, pentru a le studia sub raport morfologic si fiziologic, nu stim inca. In lipsa unor dovezi incontestabile, comunitatea stiintifica are pareri contradictorii.

Intre timp, exista, totusi, oameni convinsi ca astfel de lucruri se intampla si exista oameni care cred cu tarie ca li s-a intamplat chiar lor. In timp ce aceia convinsi ca OZN-urile si extraterestrii exista si ne viziteaza reugulat nu pun nicio clipa la indoiala veridicitatea acestor istorisiri, scepticii incerca sa gaseasca explicatii alternative.

Medici, psihologi, au studiat cat de multe cazuri au putut, testand ei insisi subiectii – presupusii rapiti – pentru a furniza o explicatie stiintifica a fenomenului, pornind de la o premisa indrazneata: ca asemenea intalniri n-au existat in realitate, ci sunt imaginate de respectivele persoane. Dar ce anume ii poate face pe oameni sa-si inchipuie asa ceva si sa relateze lucrurile cu asemenea lux de amanunte? Paralizia in somn, diverse afectiuni psihice (a fost identificata o tendinta paranoida la multi dintre cei studiati) si alte explicatii medicale au fost propuse, partial acceptate de unii, violent respinse de altii.

Daca, in stare de veghe, relatarile nu sunt prea bogate in amanunte, s-a recurs, in mai multe cazuri, la hipnoza – ea insasi o metoda terapeutica si de investigare controversata – stare in care, presupusii rapiti furnizeaza, de obicei, mai multe detalii. Insa exista si cercetatori care atrag atentia ca tocmai interesul aratat de oamenii de stiinta (au fost cazuri in care acelasi subiect a fost hipnotizat de mai multe ori, de diferiti specialisti) ii poate face pe cei predispusi la astfel de experiente sa reflecteze mult la intamplare si, devenind foarte preocupati de ea, sa „fabrice” – nu neaparat constient! – o serie de amanunte care trebuie privite cu circumspectie.

3. Asemanari frapante
Dar, indiferent de psihologia specifica acelora care au raportat experiente de aceste gen, ceea ce i-a intrigat intotdeauna pe cercetatorii sceptici ai acestor fenomene a fost faptul ca un mare numar dintre aceste povesti au cateva elemente comune. E oare posibil ca una si aceeasi rasa extraterestra sa fi fost autoarea unor rapiri, petrecute de-a lungul a jumatate de secol, dupa aproape acelasi tipar? Sau e posibila si o explicatie in spirit pozitivist: oamenii isi imagineaza aceleasi lucruri pentru ca anumite caracteristici comune ale psihicului uman ii predispun la acelasi tip de calatorii imaginare? E o ipoteza fascinanta, un camp interesant de investigatie pentru psihologi.

Dar care ar putea fi acea „cauza prima”, comuna tuturor oamenilor, ceva care sa nu tina de familia in care au fost crescuti, de scoala la care au mers, de experientele din timpul vietii?

Ei bine, exista ceva comun noua, tuturor: viata intrauterina, care se incheie cu nasterea – trecerea intr-o altfel de viata. Toti oamenii din aceasta lume si-au petrecut primele luni de existenta in uter (chiar daca, recent, unii dintre ei isi incep viata embrionara intr-o eprubeta). Iar dupa cateva luni de viata in uter, toti oamenii l-au parasit, pentru a se intalni cu lumea de afara, iar acesta intalnire nu este una blanda: psihologii vorbesc despre o „trauma a nasterii”, despre faptul ca iesirea din uter si intrarea in universul exterior corpului mamei reprezinta, pentru nou-nascut, o experienta brutala care, in cazul celor cu un psihic mai fragil, lasa urme mai adanci.

In general, nu ne amintim constient nasterea si trauma asociata ei, dar asta nu inseamna ca ea nu lasa urme in psihicul nostru. Aceasta idee l-a facut pe omul de stiinta Alvin Lawson sa elaboreze uimitoarea sa teorie asupra asa-numitelor rapiri: istorisirile s-ar baza pe propriile noastre amintiri despre viata intrauterina si sfarsitul dureros al acesteia – trauma nasterii. E o teorie controversata, dar fascinanta: o adevarata coborare in abis, o incursiune in cele mai adanci tainite ale mintii, acolo unde pastram, fara sa mai stim de ele, amintirile din viata de dinaintea venirii pe lume.

4. O explicatie neasteptata
E interesant ca Lawson nu sustine ca n-ar exista OZN-uri, extraterestri, poate si intalniri de gradul trei, dar considera ca, in ceea ce priveste aspectul particular al capturarii de catre extraterestri al unor persoane, aducerea acestora pe nava spatiala, experimenetele facute asupra lor etc., lucrurile tin, in primul rand, de imaginatie si nu de fapte reale. Indiferent de alte aspecte ale fenomenului OZN, in opinia sa, partea cu rapirile tine de psihic si necesita o abordare corespunzatoare – o evaluare psihologica atenta a subiectilor.

Autorul afirma ca oricine isi poate retrai trauma nasterii in prezenta unui stimul corespunzator – hipnoza, substante medicamentoase sau chiar aparitia unui fenomen neobisnuit – aici incluzand si aparitia (reala sau inchipuita) a unui OZN. Retrairea acestei traume poate lua, pentru unii, forma unei halucinatii; pentru altii – a unei experiente religioase; in fine, pentru un mic numar de persoane – a unei „rapiri de catre extraterestri”.

Iata, rezumate, principalele puncte ale teoriei lui Lawson

• In majoritatea istorisirilor despre rapiri, subiectii au descris „entitatile” prezente (presupusii extraterestri) ca avand infatisare umanoida, cu un cap mare, ochi mari… frapant de asemanator, dupa parerea autorului, cu aspectul unui embrion uman de aproximativ 2 luni. El presupune ca embrionul – mai apoi fatul uman – ar putea avea o perceptie a propriului corp, o „imagine de sine”, chiar in timpul vietii intaruterine, iar aceasta amintire se reflecta in modul in care adultul isi descrie, mai tarziu, experienta „rapirii”.

• Tema adesea prezenta a „tunelului” prin care cei rapiti ajung in nava de deasupra lor – uneori descris ca un tunel de lumina – trimite cu gandul la tunelul pe care fatul trebuie sa-l strabata pentru a iesi din corpul mamei; intr-o alta interpretare – depinde si de felul in care isi povestesc subiectii trairile – raza care, tasnind din pantecul navei, prinde si trage inauntru omul capturat, ar putea reprezenta o analogie cu cordonul ombilical, prin care fatul este legat de placenta, intocmai cum, prin acel tunel sau fascicul de lumina, se stabileste o legatura intre subiect si nava spatiala.

• Nava insasi este interpretata de Lawson ca fiind o imagine distorsionata a placentei; aceasta, cu forma ei de cupola, asezata adesea in partea superioara a uterului, deasupra fatului, este concrescuta cu peretele intern al uterului, astfel incat, prin placenta si cordonul ombilical, fatul este conectat la sistemul circulator al mamei, primind, astfel, direct in sange, substantele necesare dezvoltarii. Imagini ale ansamblului placenta-cordon ombilical se regasesc, ca un arhetip, in diverse culturi ale lumii, din diverse locuri si vremuri. E asadar, o imagine bine fixata in mentalul colectiv, fiind exprimata sub diferite forma, in arta, mitologie, religie…

• Trecand prin tunel, subiectii ajung intr-un spatiu larg, luminat – uneori cu lumini orbitoare – unde sunt inconjurati de mai multe fiinte cu aspect umanoid si sunt supusi unor examinari corporale; multi descriu proceduri invazive prin ombilic sau cel putin o senzatie de durere ori tensiune la nivelul ombilicului. Alvin Lawson identifica aici o corespondenta evidenta cu etapa in care nou-nascutul iese din corpul mamei, nimerind in sala de nastere, puternic luminata, unde membri ai personalului medical il manipuleaza si il examineaza; in cele din urma, cordonul omblical este prins in pense si taiat – probabil o experienta neplacuta atat fizic, cat si psihic, chiar daca nu ne-o amintim.

Un numar de persoane intervievate amintesc de sunete metalice – foarte probabile intr-o sala de nastere, unde vin pe lume cei mai multi dintre copiii, in tarile occidentale.

Alteori, nu elementele comune majoritatii istorisirilor, ci dimpotriva, cele specifice unei anumite relatari atesta caracterul veridic al unei interpretari prin prisma traumei nasterii: astfel, un subiect pomeneste despre faptul ca s-a simtit apucat strans de un fel de cleste, care l-a rasucit, provocandu-i dureri de spate – amanunte care sugereaza folosirea forcepsului in timpul nasterii. O alta persoana mentioneaza modul care si-a strans umerii si si-a rasucit corpul, „in incercarea de a se strecura prin tunel” – or, exact asa se intampla in cursul nasterii naturale: are loc o miscare de rotatie a fatului, pentru a trece prin portiunea cea mai stramta a bazinului.

5. Psihicul influentabil
In concluzie, „rapirea de catre extraterestri” este privita de profesorul Lawson ca o experienta subiectiva, cu radacini adanci in psihologie si cultura. Asa-zisele persoane rapite de extraterestri folosesc in mod inconstient elemente din cursul procesului nasterii drept matrice pentru o experienta a rapirii imaginara. Numeroasele influente provenite din filme, carti, povestiri ale altor persoane, fotografii, articole de ziar care relateaza cu mare tam-tam asemenea evenimente, prezentandu-le drept reale, se adauga matricei initiale si sunt utilizate tot inconstient, pentru a completa tesatura complexa a istorisirii cu detalii. Nu intamplator, probabil, dupa mult-mediatizatul caz Roswell, mai toti „rapitii” au inceput sa-i descrie (si chiar sa-i deseneze) pe extraterestrii autori ai rapirilor ca fiind umanoizi mici de statura, cu capete mari si ochi negri imensi – semanand perfect cu pozele si desenele care circulasera prin nenumarate publicatii si care ii infatisau pe „extraterestrii de la Roswell”.

Misterul – numit astfel chiar de autorul teoriei – consta in faptul ca nu se cunoaste cauza care declanseaza aceasta retraire a traumei nasterii sub forma unei rapiri de catre extraterestri. Nu se stie nici cum se formeaza aceste imagini – din cursul vietii intrauterine si al nasterii – in creierul fatului si nici cum sunt ele readuse la viata in cursul hipnozei, sub actiunea unor substante sau cu prilejul trezirii spontane din somn.

Era de asteptat ca o asemenea teorie sa starneasca reactii vehemente. Dar Alvin Lawson (care a incetat din viata recent, in luna septembrie a acestui an, la varsta de 80 de ani) si-a mentinut darz afirmatiile, sustinand, in plus, ca ufologia nu se poate dispensa de ajutorul psihologiei.

In incheierea articolului in care si-a expus teoria (Rapirea de catre extraterestri si trauma nasterii), publicat pentru prima data in 1982, el lanseaza o concluzie indrazneata, care e, totodata, o provocare pentru cercetatorii fenomenului OZN: „Pana cand psihologia acestor subiecti nu va deveni principala tinta a investigatiilor in cazul intalnirilor de gradul trei, cercetarile asupra rapirilor de catre extraterestri nu vor atrage – si nici nu vor merita – o atentie larga si serioasa din partea oamenilor de stiinta.”

 

Pe 11 noiembrie incepe al Treilea Razboi Mondial?

Atât Nostradamus, cât şi Vanga, clarvăzătoarea bulgaroaică ce a prezis tragedia de la 11 septembrie, dezastrul de la Cernobîl, căderea URSS sau moartea prinţesei Diana, au văzut că pe 11 noiembrie în acest an se va declanşa cel de-al al treilea război mondial.

Vanga, Nostradamus şi, mai nou, profeţii digitali proorocesc evenimente speciale pentru omenire în luna noiembrie a acestui an, scrie monitorulexpres.ro. Şi nu par deloc să fie optimiste. Clarvăzătoarea bulgăroaică Vanga a „văzut” în noiembrie 2010 izbucnirea celui de-al treilea război mondial. Acelaşi lucru l-a notat în catrenele sale şi Nostradamus, precizînd ziua exactă: 11 noiembrie. Tot o mare conflagraţie mondială, pe data de 8 noiembrie, anunţă şi tehnologia web-bot, specializată în predicţii pe baza informaţiei care circulă pe Internet. Absolut toţi aceşti cititori în viitor au făcut predicţii corecte, ceea ce le-a şi atras celebritatea, dar şi predicţii false. Cu alte cuvinte, unele s-au potrivit, altele au fost de mai mare rîsul. Totuşi, privind alerta europeană de azi faţă de un eventual atac terorist sau doar lupta cu marea criză mondială, profeţiile par să vrea să se împlinească. Orice va fi în luna noiembrie, trebuie să ştiţi că lumea nu se va sfîrşi. Absolut toţi clarvăzătorii au ghicit viitorul omenirii pînă hăt, departe, prin anii 5.000.„Se spune că după profeţiile Vangăi se ghida şi Gorbaciov”, scria Pavel Pavlov, în cartea pe care i-a dedicat-o prezicătoarei. Vangelia Gushterova, sau simplu, Vanga, a fost o femeie din Bulgaria care avea darul tămăduirii, dar şi pe cel al clarviziunii. S-a născut la 31 ianuarie 1911 în oraşul Strumita din Iugoslavia, în familia unor plugari săraci. La 12 ani a orbit pentru totdeauna. Prima prezicere a făcut-o în 1940, cînd a descris cu lux de amănunte începutul războiului, ba chiar şi numele celor din sat care se vor întoarce vii. Vestea s-a dus şi, de la această întîmplare, Vanga a devenit tot mai căutată pentru puterea ei de a citi viitorul. Fiindcă prezicea evenimente politice, au început s-o caute şefi de stat. Printre ei, şi Ceauşescu.

Au avut mare răsunet prezicerile exacte ale bulgăroaicei despre moartea lui Stalin (pentru care a făcut şi puşcărie), evenimentele de la Praga din 1968, dezastrul de la Cernobîl, victoria Indirei Gandhi, conflictul din Oseţia de Sud, Perestroika, căderea URSS-ului, moartea prinţesei Diana, scufundarea submarinului Kursk, atentatele de la World Trade Center. A murit în 1996, la vîrsta de 84 de ani, prezicînd chiar şi ziua şi ora propriei morţi.

„Groază! Groază! Fraţii noştri din America se prăbuşesc de la mare înălţime, înjunghiaţi de moarte de ciocurile unor păsări de oţel!”, a prezis bulgăroaica în 1989. Impresionanta predicţie, înţeleasă abia după 11 septembrie 2001, a lansat-o pe Vanga în categoria celor mai credibili clarvăzători. Analiştii au transformat-o într-un Nostradamus din Balcani. Au început să studieze cu mai multă atenţie profeţiile ei, cu aceeaşi frenezie cu care sînt întoarse pe toate părţile catrenele lui Nostradamus.

Vanga a revenit în actualitate la alegerea preşedintelui Obama, în 2008. Ea a anunţat că Statele Unite vor fi conduse de un preşedinte de culoare, iar mandatul lui va începe cu o criză economică majoră. Ea a mai spus că „omul negru” va fi ultimul preşedinte din istoria Americii, deoarece SUA se vor diviza în mai multe state independente. Nimeni n-a reuşit să dezlege misterul prezicerilor ei, chiar dacă, încă din timpul vieţii, s-a lăsat cercetată, într-un laborator din Sofia, creat special pentru studiul predicţiilor acestei bătrîne analfabete. Cercetătorii bulgari nu cred că femeia „vorbea” cu entităţi supranaturale, care-i dezvăluiau date din viitor. Ei cred doar că avea un creier special, antrenat să găsească rapid şi eficient legături între cauză şi efect. Aceasta nu explică însă proporţia imensă, 70-80%, de profeţii adeverite.

Se crede că ruşii ar fi descifrat algoritmul predicţiilor Vangăi şi-l folosesc în scopuri pacifiste: pentru a dejuca atentatele teroriste. Nu ştim dacă vor aplica acest algoritm secret şi pentru luna noiembrie, cînd, conform celor anticipate de Vanga, ar trebui să izbucnească al treilea război mondial. Totul va porni de la incidente locale, sub forma unor atentate la viaţa unor prim-miniştri. „Războiul va începe în noiembrie 2010 şi se va încheia în luna octombrie 2014. Războiul va începe ca unul obişnult, local, apoi se vor folosi arme nucleare şi apoi arme chimice”, a prezis ea. După un război de asemenea amploare, purtat de islamişti contra Occidentului, viaţa în Emisfera de Nord va fi afectată de radiaţii, plantele, animalele şi oamenii se vor împuţina.

Apoi, în 2011, europenii rămaşi în viaţă vor pieri într-un război chimic pornit de musulmani. Apocalipticul viitor prezis de Vanga va continua cu o omenire bolnavă de tot felul de cancere, iar în 2016, Europa va fi un continent practic lipsit de viaţă. Anul 2018 va răsturna actuala scenă economică şi politică, iar China va fi puterea mondială numărul 1. Orbita Pămîntului se va înclina prin 2023, peste 10 ani, calota polară se va topi, iar peste încă 10 ani, musulmanii vor conduce Europa, iar economia va fi înfloritoare. Cu bani destui, cercetarea va atinge înălţimi nebănuite: vom crea primul om sintetic, iar pentru cei obişnuiţi, vor fi la discreţie organe artificiale. În 2076, va domni din nou comunismul pe Pămînt. Predicţiile Vangăi ajung pînă în 5079, cînd va fi sfîrşitul lumii.
Niciun profet nu e mai mai studiat ca francezul Michel Nostradamus (1503-1566). Cercetătorii manuscriselor sale, în special al zecelea catren din ce-a de-a zecea centurie, spun că al Treilea Război Mondial va izbucni fix pe 11 noiembrie 2010 şi va fi purtat cu arme nucleare, chimice şi bacteriologice. Totul va porni de la „o fecioară a cărei moarte este dorită de un conducător crud şi setos de sînge”, ceea ce va declanşa un conflict între două ţări mari, posibil Franţa şi Marea Britanie. Europa va avea disensiuni şi cu SUA, iar în peninsula Crimeea sînt prezise alte lupte. Rezultatul războiului va fi formarea unui imperiu.

În cartea sa, „Codul Nostradamus, al treilea război mondial”, Michael Rathford pretinde că sfîrşitul marii conflagraţii va fi în decembrie 2012. Aceleaşi catrene vorbesc şi de o catastrofă în Marea Neagră declanşată de ieşirea la suprafaţă, după un cutremur, a hidrogenului sulfurat. Românul Vlaicu Ionescu, un interpret celebru al scrierilor lui Nostradamus, a decriptat altfel catrenele. „Europa va fi invadată de o coaliţie arabo-chineză, iar războiul va începe la nordul şi la sudul Mării Negre, ceea ce va afecta şi România, însă nu foarte grav, pentru că ţara noastră, aşa cum Nostradamus a spus-o în repetate rînduri, este protejată de voinţa divină”. Războiul va fi devastator, dar nu va duce la sfîrşitul lumii. Vom descoperi tot acum leacul contra gripei şi SIDA.
Un soft faimos pe Internet, creat iniţial pentru a monitoriza bursa, a ajuns să fie folosit pentru prezicerea viitorului. Inventatorii programului îşi laudă creaţia susţinînd că s-au prezis cu ajutorul ei prăbuşirea WTC, dezintegrarea navetei Columbia din 2003, pana de curent din SUA din 2003, tsunami-ul din decembrie 2004 şi uraganul Katrina din 2005. Web Bot, soft-ul creat de americanii Cliff High şi George Ure, care se autointitulează „călugări ai timpului”, selectează, conectează şi interpretează site-urile pe care apar anumite cuvinte-cheie. Pe baza acestui algoritm, cică, se pot prezice evenimente viitoare. Lăsînd la o parte de cîte ori a dat-o în bară cu predicţii false, Web Bot a găsit că în perioada 8-11 noiembrie 2010 va izbucni un mare conflict armat. Punctul de pornire va fi atacul din greşeală al Israelului asupra Iranului, conflict în care se vor implica şi SUA. Tot în noiembrie, vor fi mai multe violuri, jafuri, crime şi se va înregistra colapsul dolarului american. Iar pînă la sfîrşitul anului urmează şi şase cutremure devastatoare.

Adevăratul război pare să se declanşeze pe 14 decembrie, odată cu lansarea unor rachete. Dar nici măcar de data aceasta, pentru că se aşteaptă o intervenţie extraterestră. Robotul îşi mai schimbă predicţiile, le mai ajustează în funcţie de evoluţia evenimentelor, aşa cum fac, de fapt, şi interpreţii profeţiilor. Uneori, prezicerile devin postziceri, sînt potrivite cu evenimentele doar după ce acestea s-au întîmplat. Nimeni n-a ghicit viitorul cu exactitate. Însă, despre noiembrie 2010 ştim, fără să avem puteri supraomeneşti, că va fi o lună de toamnă friguroasă.

„Dumnezeu îl va ocroti într-un loc, departe de locul unde se odihnesc străbunii săi, pînă cînd va veni ceasul său. Pămîntul, apa, focul, îi vor veni în ajutor. Odată cu începerea lucrărilor lui în această lume, tot ceea ce este construit pe minciună şi pe rău se va nărui. El va fi piatra de temelie pentru omenire. Primii care îl vor recunoaşte vor fi aceia din propriul său popor din care el a ieşit. Drept răsplată, el va aduce apoi acest popor pe cea mai înaltă culme a desăvîrşirii divine din această lume. Acest popor va deveni prin îndreptarea sa o adevărată pildă vie pentru toate popoarele pămîntului. El nu va veni cu un cal viu, ci cu un cal de fier, pe care cu ajutorul lui Dumnezeu, singur îl va mînui.” (Vanga)
Clarvăzătoarea franceză Mary-Anne scrie în cartea „2010-previziuni aproximative” că o femeie va descoperi un vaccin pentru cancer, în 5-6 ani, va fi descoperită o nouă planetă cu pămînt şi apă, va exista un atentat asupra preşedintelui Sarkozy, papa se va îmbolnăvi în 2013, iar războiul mondial va începe între Israel şi Iran tot în 2010. Mai multe publicaţii din lumea întreagă au scris la începutul acestui an despre predicţiile mediumului Ekaterina din Rusia care se pare că are aceeaşi dată pentru izbucnirea războiului: 11 noiembrie 2010. Patru regi se vor lupta pentru pace. Vor muri 50 de milioane de ruşi şi numai cei care se vor ascunde în Est sau în Caucaz vor supravieţui. În plus, ea mai prezice un val de seisme care se va abate asupra Rusiei, transformînd în ruine o clădire mare şi importantă. Dacă examinăm profeţiile Vangăi şi ale lui Nostradamus, vom vedea că absolut toate previziunile celor două clarvăzătoare se suprapun peste ceea ce au spus cei doi mari profeţi.

Calatorind prin faliile timpului

De multe ori în viaţă greşim şi spunem că „am vrea să dăm timpul înapoi”, pentru a ne repara greşeala. Alteori am vrea să aruncăm o privire către ce va fi, pentru a şti dacă decizia pe care am luat-o este cea ma bună. Indiferent dacă înainte sau înapoi, măcar o dată fiecare dintre noi şi-a dorit să călătorească în timp. Unii dintre noi au reuşit, dovadă stau numeroase mărturii. Uluitor este însă faptul că, la ora actuală, ştiinţa validează posibilitatea acestor translaţii temporale.

Timpul – între liniaritate şi simultaneitate

Natura timpului este un subiect ce i-a preocupat atât pe oamenii de ştiinţă cât şi pe filosofi deopotrivă. Fiecare a căutat prin mijloace specifice să înţeleagă şi să dezlege această enigmă.

În esenţă, ştiinţa admite două teorii fundamentale care încearcă să clarifice natura timpului. Prima priveşte timpul ca pe un fenomen liniar, în care doar momentul „acum” există cu adevărat şi poate fi experimentat. Trecutul s-a încheiat şi nu mai poate fi „vizitat” decât, poate, în imaginaţie. Viitorul nu există încă, iar atunci când îl trăim deja a devenit prezent. Ipoteza timpului liniar este cu uşurinţă adoptată de cei mai mulţi dintre noi, căci avem nevoie de o anumită cronologie a evenimentelor, avem nevoie de calendar şi de ceasul de mână pentru a face puţină ordine în haosul vieţii noastre cotidiene. Dar dacă această ipoteză este corectă, atunci călătoria în timp este imposibilă. Totuşi, timpul se luptă pentru a scăpa acestei constrângeri impuse de mintea umană.

În cea de-a doua teorie, toate momentele de timp există în simultaneitate. Trecut, prezent şi viitor devin simpli termeni relativi ce depind de momentul de timp la care noi ne raportăm. Prin anii 1920 J.W.Dunne a scris o carte numită „Un experiment asupra timpului”, ce conţine analiza viselor sale pe o lungă perioadă. Adesea, acestea erau precognitive, prezicând evenimente din viaţa personală a lui Dunne sau de interes general. El considera conştiinţa drept un factor important în înţelegerea noţiunii de timp. Visele sale erau un amestec de evenimente trecute, prezente şi viitoare, ceea ce l-a condus la ideea coexistenţei tuturor momentelor de timp în simultaneitate.

Putem să ne reprezentăm timpul ca pe o buclă continuă, un fel de bandă a lui Möbius. Dacă acceptăm acest model, atunci ar fi posibil să călătorim de-a lungul buclei către un punct, fie din trecut, fie din viitor. Timpul poate fi privit, din această perspectivă, prin analogie cu imaginile înregistrate pe o bandă video. Tot ce ne-ar trebui pentru a călători în timp, în această situaţie, ar fi cunoaşterea operării cu butoanele de derulare rapidă înainte şi înapoi.

Această a doua ipoteză poate părea de domeniul fantasticului, dar există deja numeroase dovezi care o sprijină, precum şi un cadru teoretic în fizica relativistă.

Albert Einstein a demonstrat, în cadrul teoriei relativităţii, că pentru un observator ce se deplasează cu o viteză apropiată de viteza luminii se petrece un fenomen straniu. Un astfel de observator, dacă pleacă într-o călătorie în spaţiul extraterestru timp de 20 de ani, cu o viteză egală cu 90% din viteza luminii, la întoarcerea pe Pământ va descoperi că aici au trecut deja 45 de ani! Mărind viteza la 99,9% din viteza luminii, o călătorie de 20 de ani în spaţiul cosmic ar însemna trecerea a aproape 450 de ani tereştri… de fapt, el ar ajunge astfel să călătorească în viitor. Înseamnă că timpul îşi încetineşte scurgerea pentru un observator ce călătoreşte cu viteze apropiate de viteza luminii. Ba mai mult, presupusul nostru călător prin spaţiu şi-ar modifica dimensiunile şi ar trece decenii între două mese, aşa cum măsurăm timpul pe Pământ.

Maşina timpului

Unul din primii scriitori de literatură ştiinţifico-fantastică, H.G.Wells, a anticipat în romanul său SF, „Maşina timpului” (publicat în 1895), posibilitatea de a călători în viitor. Ceea ce la vremea aceea părea a fi pură ficţiune, a devenit realitate în anii 1980, odată cu dezvoltarea Montauk. Ideea cercetărilor a fost de a crea un vortex temporal prin care subiecţii experimentului de translaţie în timp să fie „catapultaţi” în trecut sau în viitor. Problema era că, dacă tunelul temporal se distrugea chiar şi pentru o secundă, subiecţii nu mai puteau fi recuperaţi din acea dimensiune spaţio-temporală în care fuseseră trimişi…

Revenind la experienţele de „alunecare” în timp pe care le-au avut în mod spontan diverse persoane, vom constata că ipoteza benzii lui Möbius explică existenţa unor discontinuităţi (sau falii spaţio-temporale, cum li se mai spune), adevărate „porţi energetice” ce fac legătura între două momente distanţate din punct de vedere al cronologiei liniare şi uneori chiar între două locuri diferite.

O cafenea de altă dată

Charlotte Warburton, o pensionară care trăia împreună cu soţul ei lângă Tunbridge Wells în Kent, a făcut o călătorie înapoi în timp, într-o zi de marţi, 18 iunie 1968. Cei doi soţi fuseseră în oraş la cumpărături, apoi s-au despărţit şi urmau să se reîntâlnească mai târziu, la o cafea.

Doamna Warburton şi-a făcut cumpărăturile ca de obicei şi apoi a căutat turtă dulce în câteva magazine. La un moment dat a intrat într-o micuţă autoservire care nu-i era cunoscută. Nu aveau nici acolo turtă dulce, dar în timp ce se uita prin magazin, a observat o intrare în peretele din stânga şi curiozitatea a împins-o să o cerceteze. Era intrarea într-o cameră cu labirinturi de mahon, care contrasta puternic cu pereţii de culoare crem ai magazinului. „Nu avea ferestre, dar era iluminat de câteva becuri. Am văzut două cupluri îmbrăcate în haine din anii ‛50 şi îmi amintesc foarte clar vestimentaţia uneia dintre femei. Avea o pălărie bej de fetru, cu boruri înclinate. Paltonul ei era de asemenea bej şi fusese modern într-o perioadă destul de îndepărtată de 1968.

Ea a mai observat câţiva bărbaţi în costume demodate şi o casă de bani cu geam de sticlă. Oamenii beau cafea şi discutau, ceea ce nu ar fi părut deplasat, având în vedere că era deja jumătatea dimineţii. Oricum, părea ciudat că ea nu ştia despre existenţa acelei cafenele, iar mai târziu şi-a dat seama că nu simţise nici un miros de cafea. Când s-a întâlnit cu soţul ei, doamna Warburton i-a spus despre descoperirea făcută şi i-a propus să meargă la noua cafenea marţea viitoare.

O săptămână mai târziu, după ce şi-au făcut cumpărăturile ca de obicei, soţii Warburton au intrat în micul magazin şi s-au îndreptat spre locul unde era intrarea în cafenea. Dar, uimire, în locul acelei intrări era acum o vitrină frigorifică, aşezată lângă perete. Gândindu-se că au greşit magazinul, ei au mai căutat cafeneaua în două alte magazine asemănătoare, dar fără nici un rezultat. Experienţa ei era însă atât de vie, încât s-a gândit că poate a fost o „alunecare” temporală într-o perioadă în care lambriurile de mahon erau la modă. De aceea Charlotte Warburton a întreprins cercetări pentru a se lămuri.

A contactat o femeie cu calităţi extrasenzoriale, i-a descris clădirea şi a întrebat-o dacă îşi aminteşte de aşa ceva. I s-a spus că, până nu demult fusese acolo, lângă acel magazin, o sală de cinema. Deasupra acesteia, în stânga magazinului, se găsea Clubul „Constituţional” din Tunbridge Wells. Femeia vizitase acel club în perioada celui de-al doilea război mondial şi îşi amintea de pereţii cu lambriuri de mahon.

Mai departe, doamna Warburton a căutat locaţia actuală a clubului şi l-a contactat pe administrator, care ocupa această funcţie din 1919. Acesta i-a spus că intrarea în vechia clădire a clubului se făcea printr-o uşă care dădea direct în stradă şi câteva trepte, prin stânga magazinului. La etajul al doilea se afla un bufet care corespundea exact descrierii doamnei Warburton.

Televiziunea timpului

În 1974, scriitorul Andrew Thomas a publicat o carte numită „Dincolo de bariera timpului”. Aici el vorbea despre posibilitatea existenţei unei „televiziuni a timpului” – prin care imagini din viitor ar putea fi captate pe ecranele televizoarelor. În acelaşi an al publicării cărţii, în mod sincron s-a produs un eveniment care a demonstrat că un astfel de fenomen este perfect posibil. La 1 iunie 1974, într-o zi de sâmbătă, la combinatul chimic din Flixborough (Anglia) s-a produs o explozie devastatoare. În acest accident cea mai mare parte din combinat a fost distrusă şi 29 de oameni au murit. Împrejurimile au fost evacuate în timp ce uriaşi nori negri conţinând gaze toxice acopereau cerul. Şi totuşi, o femeie, Leslie Castleton, a auzit de această tragedie cu 6 ore înainte ca ea să aibă loc!

„Sâmbătă dimineaţa mă uitam la televizor la un film”, povesteşte doamna Castleton, „când, brusc acesta a fost întrerupt de o transmisie de ştiri. O voce de bărbat dădea detalii despre o teribilă explozie la Flixborough. A spus câte persoane au murit şi au fost rănite, precum şi numele substanţei chimice din cauza căreia avusese loc explozia. După această intervenţie rapidă, filmul a continuat.”

Doamna Castleton a relatat apoi, la prânz, unor prieteni veniţi în vizită, despre tragicul eveniment. Dar la ştirile de seară, ora producerii exploziei a fost anunţată 16,30, astfel că ea s-a gândit că reporterii au greşit. Citind ediţia de duminică a ziarului local, în care ora de producere a accidentului (16,30) era confirmată, doamna Castleton a realizat că ceva nu este în regulă. Ea a telefonat prietenilor ei care au asigurat-o că ea într-adevăr le spusese de explozie la ora prânzului, în acea zi de sâmbătă. „Mi s-a făcut frig dintr-o dată. Am înţeles că văzusem ceva înainte de a se petrece efectiv.”

Să fie aceste transmisii din viitor percepute printr-o breşă temporală? Dacă e aşa, de ce a fost captat tocmai acest eveniment şi de ce nu a apărut pe televizoarele din întreaga lume? Să fie oare o premoniţie care a apărut sub forma unei transmisii TV, tocmai pentru a putea fi acceptată de cineva ca doamna Castleton? (www.yogaesoteric.net)

Manuscrisele de la Marea Moarta

Acum 50 de ani în câteva pesteri din desertul Iudeii nu departe de tarmul de nord-vest al Marii Moarte au fost descoperite întâmplator stravechi manuscrise religioase, texte în parte cu caracter canonic dar si apocrife, cunoscute astazi sub denumirea de Manuscrisele de la Marea Moarta. Aceasta descoperire a fost considerata cea mai importanta de acest fel, de la descoperirea în 1844 si în 1859 a tezaurului de manuscrise aflate în mânastirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai.

Descoperirea primelor manuscrise în desertul Iudeii a fost pur întâmplatoare. În primavara anului 1947 sau poate chiar 1945, nu se stie cu precizie nici data nici împrejurarile când a avut loc aceasta descoperire epocala, beduinii din desertul Iudeii pasteau caprele si oile în regiunea Wadi Qurman. Un tânar beduin, Mohamed eb-Dib (Mohamed Lupul) cautând o capra ratacita de restul turmei a descoperit într-una din multele pesteri raspândite în zona, niste suluri din piele scrise în ebraica si care mai târziu s-au dovedit a avea o vechime de peste 2000 de ani.

De la descoperirea lor de catre pastorii beduini manuscrisele au avut parte de o viata, am putea spune plina de aventuri, trecând de la un proprietar la altul, devenind obiecte de tranzactie comerciala sau lasate în asteptare pentru descifrare sau comercializare.

Evenimentele legate de aceste manuscrise se desfasoara în jurul a trei institutii situate în orasul Ierusalim: manastirea siro-iacobita de rit monofizic ( biserica siro-iacobita este o ramura a crestinismului care nu recunoaste dogma oficiala crestina despre dubla natura,umana si divina, a lui Iisus, ci numai pe cea divina), Scoala americana de studii orientale si Universitatea din Ierusalim.

Astfel în 1947 cativa pastori din tribul taamnirilor veniti la Bethleem pentru a-si vinde produsele si a-si cumpara marfurile necesare au oferit spre vânzare, unui anticar, câteva manuscrise pe pergament, pentru o suma modesta. Acesta a refuzat si atunci beduinii s-au adresat unui negustor care avea si un atelier de cizmarie, pentu cumpararea bucatilor de piele. Acest negustor, Halila Iskander, cunoscut si sub numele de Kando, fiind membru al comunitatii siro-crestine a realizat ca se afla în fata unor manuscrise vechi si îl înstinteaza pe mitropolitul bisericii, Mar Atanasie, care era si staretul manastirii Sfântul Marcu. Acesta nu cunostea limba manuscriselor dar si-a dat seama cu sunt foarte valoroase pentru ca ele proveneau din regiunea Qurman, regiune nelocuita de secole, fapt ce oferea garantia vechimii lor. Staretul a vrut sa ia legatura cu beduinii dar taamirii plecasera.

Un timp nu s-a mai auzit nimic despre aceste manuscrise, dar Kando, negustorul a carui pravalie era cautata de beduini, a fost înstiintat sa-i anunte pe pastori ca staretul era interesat de cumpararea bucatilor de piele.

Astfel s-a reusit cumpararea unora dintre aceste manuscrise, unele de catre staretul Atanasie iar altele, mai putine de catre profesorul Sukenik de la Universitatea din Ierusalim., în total sapte suluri.

Doua dintre suluri cuprindeau fragmenete ale aceluiasi manuscris , asa-numitul Statut al comunitatii iar printre celelalte se afla textul complet al Cartii prorocului Isaia. De pe un sul prost conservat oamenii de stiinta au descifrat numle Lamateh si l-au intitulat Apocalipsul lui Lamateh, ca mai apoi dupa ce a fost desfasurat si restaurat sa primeasca numele de Apocriful Genezei caci continea povestea înflorita a Cartii Facerii din Biblie.

Profesorul Sukenik este cel dintâi care a publicat descrierea primelor manuscrise, în 1948 sub titlul Sulurie tainuite. Prima editie integrala a textelor celor sapte suluri a aparut mult mai târziu, dupa moartea profesorului Sukenik, sub îndrumarea elevilor si colaboratorilor sai care i-au continuat munca, în special a fiul sau Ygal Yadin. Au aparut întâi descrierea primelor sase suluri în ebraica si mai apoi al saptelea în engleza, acestea fiind o mica parte a textelor cunoscute sub numele de „Manuscrisele de la Marea Moarta”.

În decursul timpului staretul manastirii Sfântul Marcu, Atanasie, întelegând valoarea adevarata a manuscriselor a continuat cercetarea pesterilor din desert cu ajutorul oamenilor manastirii si desi a declarat ca nu a mai gasit nimic, este posibil sa fi gasit totusi fragmentele ce lipseau din manuscrisele achizitionate, precum si alte materiale, pe care mai târziu le-a oferit spre verificarea competenta a specialistilor, pentru a se convinge înca o data de autenticitatea lor, dar declarând ca aceste manuscrise au fost gasite în incinta manastirii. Era poate o masura de protectie, pentru ca acestea sa nu intre în posesia statului pe teritoriul caruia fusesera gasite.

Nu se stie însa câte manuscrise s-au pierdut în perioada lunga a cautarilor de catre pastorii seminomazi care nu stiau sa le mânuiasca pentru a le proteja si a nu le deteriora si pentru care ele reprezentau doar o sursa de venit.

O buna bucata de vreme aceste cautari de noi manuscrise si descifrari ale manuscriselor deja cunoscute au trenat desi în zona se gaseau multe institutii stiintifice specializate în filologie clasica si studii biblice. O explicatie ar fi framântarile politice ce aveau loc în zona si aparitia celor doua state noi, Iordania si Israel care au împartit în doua orasul Ierusalim si astfel institutiile s-au trezit despartite unele de altele, comunicarea fiind îngreunata de problemele politice.

În anii care au urmat de la descoperirea primelor manuscrise au fost cercetate în jur de 300 de pesteri, naturale sau sapate de mana omului; multe dintre acestea erau goale. În circa 30 de pesteri s-au gasit resturi de cultura materiala de interes minor pentru stiinta dar în alte 11 pesteri din regiunea Qumran si de la Wabi Murabb’at ca si în ruinele manastirii Sfântul Sava s-au gasit depozite de manuscrise de valoare, achizitionate fie de la beduini, fie de la negustori care le cumparasera de la pastorii taamiri.

În total au fost descoperite asemenea manuscrise (precum si monezi si alte obiecte ) în jur de 40 000 fragmente reprezentând vestigiile a aproximativ 600 de carti, scrise în piele (pergament), papirus si tablete de cupru în opt limbi si dialecte, texte cuprinzând o perioada de un mileniu( secolul al III-lea î.e.n. – secolul al VII-lea e.n.).

Cele sapte mansucrise din prima pestera (achizionate în mare parte de staretul Atanasie si pe de alta parte de profesorul Sukenik) sunt însa printre cele mai importante.

La studierea manuscriselor descoperite în desertul Iudeii au participat paleografi, arheologi, filologi istorici, cercetatori ai artei antice, etc.

Compararea acestor manuscrise cu altele gasite cam în aceasi regiune, cu caractere asemanatoare, la fel de vechi, precum si cu alte documente descoperite de-a lungul secolelor poate conduce la concluzia ca manuscrisele ascunse în împrejurimile Marii Moarte de comunitatea din Qurman au fost scoase la diferite date, însiruite de-a lungul secolelor. Se poate însa ca nu fiecare descoperire sa fi fost consemnata în scris si nu toate au ajuns pâna în zilele noastre. Printre manuscrisele asemanatoare putem da exemplu manuscrisele descoperite în 217 în apropiere de Ierihon, de catre Origene, teolog vestit al crestinismului primitiv, manuscrise continând o versiune greaca a Cartii Pasalmilor alaturi de alte carti în greaca si ebraica, într-un vas de argila si scrisoarea mitropolitului nestorian la Seleuciei, Timotheos , miytropolitului Sergios al Elamului în care arata o întâmplare asemanatoare cu cea din Qurman : decoperirea într-o pestera, lânga Ierihon, de catre niste vânatori, a unor carti, printre care peste 200 de psalmi ai lui David, unele versete ale Bibliei si citate din Noul Testament.

Deci se pot trage doua concluzii din descoperirile facute. Una ar fi existenta unei „secte a pesterilor” în regiunea Marii Moarte, dovezi în acest sens întinzându-se pe doua milenii, ea fiind atestata în timpul domniei împaratului Augustus (anul 31 î.e.n – 14 e.n) apoi descoperirea lui Origene din anul 217 a manuscriselor din pesterile de lânga Ierihon, iar în anul 800 mitropolitul Timothes relateaza despre descoperirea unor manuscrise într-o încapere sapata în stânca si în fine descoperirea tot în vase de lut a manuscriselor din pesterile din regiunea Qurman, nu departe de Ierihon, a celebrelor Manuscrise de la Marea Moarta.

Alta concluzie este legatura care ar exista între comunitatea din Qurman si secta karaimilor. Aceasta ipoteza pare a fi confirmata de un manuscris din Qurman care este o versiune mai veche a unui manuscris al karaimilor gasit înt-o sinagoga din Cairo. Exista asemanari evidente între ideologiile comunitatii din Qurman si secta iudaica a karaimilor-care îsi spuneau Fii Bibliei-, care a aparut în secolul al VIII-lea în Asia Mica, raspândindu-se apoi în Egipt, Spania, Crimeea, Caucaz, Lituania.

Numele de Qurman nu figureaza în Biblie si nici în vechea toponimie a Palestinei. Unii cercetatori sunt de parere ca aceasta este traducerea araba a denumirii ebraice Gomora.

Când au fost folosite prima oara pesterile din regiune nu se stie. Este sigur ca ele au fost abandonate în anul 70 în timpul rascoalei împotriva stapânirii romane. În Iordania pe o terasa de marmura de lânga Marea Moarta s-au descoperit ruinele unei cladiri mari, cu multe încaperi, cu constructii anexe, cisterne, apeducte, precum si încaperi de copiat manuscrise. Numele arab al locului este Khirbet Qurman adica ruinele Qurman. S-au descoperit aici 1100 de amfore, în apropiere un cimitir cu 1000 de morminte, monede din perioada primilor procuratori ai lui Augustus si pâna la izbucnirea rascoalei din anul 67. Se pune întrebarea cine erau locuitorii asezarii din regiunea Qurman. Probabil ca acestia nu locuiau tot timpul în pesteri ci numai în vremuri vitrege si tot acolo îsi ascundeau si manuscrisele în vase de lut. La mica distanta de vechile cladiri s-a descoperit o pestera artificiala în care se aflau mii de fragmnete de manuscrise în ebraica si arameica, provenind de la 400 de carti, biblioteca a comunitatii din Qurman. Autenticitatea acestor texte nu poate fi pusa la îndoiala deoarece falsificarea lor ar fi imposibila iar testele cu carbon 14 au dovedit vechimea lor.

Cel mai important manuscris îl constituie Statutul comunitatii (initial primise alt nume: Manual de disciplina). Fragmente ale aceluiasi text, mai mult sau mai putin îngrijite, au fost descoperite în mai multe pesteri ceea ce dovedeste ca reglementa viata comunitatii si ca era socotit deosebit de important daca la ivirea unei primejdii fiecare cauta sa-si puna la adapost propiul exemplar.

Statutul vorbeste despre un întemeietor, obiect al veneratiei membrilor comunitatii, caruia i se spune „învatator al dreptatii” sau „unicul Legiuitor”. Membrii comunitatii practicau unele ritualuri care se reîntâlnesc mai târziu la crestini, precum botezul si masa sfânta. Cecetatorii au observat imediat asemanarea cu unele paragrafe din manuscrisul descoperit la Cairo denumit Documentul de la Damasc, document în care se vorbeste de asemenea despre „Învatatorul dreptatii”.

Polemicile, discutiile, interpretarile, studiul manuscriselor de la Marea Moarta au continuat ani si ani de-a rândul.

Problema cea mai aprig discutata a fost legatura dintre comunitatea din Qurman (pe care unii o considera ca ar fi esenieni, altii doar o ramura a esenienilor ) si crestinismul primitiv. Aceasta deoarece exista o serie de analogii, asemanari dintre practicile acestei comunitati si crestinismul primitiv. Asemanarile dintre „Învatatorul dreptatii ” care a murit pentru ideile sale cu cel putin 100 de ani înaintea lui Christos a suscitat dicutii care poate mai continua. Oricum manuscrisele de la Marea Moarta au declansat adevarate revolutii în studierea Bibliei si a Noului Testament.

Astfel descoperirea întâmplatoare a pastorului nomad a dus la discutii patimase legate de controversatele probleme din istoria religiilor: problema originii si a izvoarelor crestinismului.

În cadrul acestor discutii la care participa filologi, paleografi, arheologi, teologi istorici, publicisti de cele mai diferite nuante, si pe masura descifrarii si studierii textelor, a acumularii de material faptic s-au conturat trei directii: cei care peldeaza în favoarea legaturii indusolubile între manuscrisele de la Qurman si literatura Noului Testament, clericii si teologii ortodocsi care vad în interpretarea continutului manuscriselor o subminare a tezei fundamnetale a religiei crestine privind esenta divina a lui Christos si unicitatea „revelatiei „sale si a treia categorie , adeptii asa numitei orientari „liberale” sau „istorice” care se situeaza între celelalte doua. ” Crestinismul nu s-a nascut din vid ” este premisa de la care pornesc acestia din urma. Orientarea acestora este limpede: ideologia crestina nu este originala, cum nu sunt originale nici organizarea sociala si ritualurile comunitatii crestine primitive. Caracterul specific al crestinismului este dat de esenta divina a întemeietorului sau si fapta sa expiatoare.

Informatiile furnizate de Manuscrisele de la Marea Moarta ilustreaza nu numai mediul istoric concret si atmosfera spirituala în care au luat nastere primele comunitati crestine, dar aduc si unele date noi cum ar fi cea a „Învatatorului dreptatii” care nu este mentionat în vreun alt izvor cunoscut. De asemenea aceste manuscrise pun la dispozitia cercetatorilor izvoare autentice pentru studierea miscarilor social politice si ideologice din Siria si Palestina prcum si despre Iudeea.

Diferite stiinte si discipline ( filologia, lingvistica, paleografia -grafia si tehnica scrisului, lexicul, sintaxa limbii vorbite în acea epoca, istoria si evolutia alfabetului-, istoria dreptului -practica juridica în Palestina, dreptul babilonian, dreptul egiptean-, geografia si toponimia ) gasesc în textele manuscriselor de la Marea Moarta teren de cercetare.

Dintre cele 40 000 de fragmente de manuscrise descoperite în regiunea Marii Moarte s-a publicat destul de putin. Mare parte a manuscriselor se afla poate înca în curs de descifrare si editare si nu este exclus sa apara noi date despre primele comunitati crestine.

Manuscrisele de la Marea Moarta îsi merita pe deplin aprecierea de cea mai importanta descoperire arheologica din perioada postbelica.(www.esoterism.ro)

 

//

//

In interiorul Fratiei-episoadele 3 si 4

In interiorul Fratiei-episoadele 1 si 2

The Big Picture

Coincidente si sincronicitati

Viaţa este uneori plină de coincidenţe semnificative, iar în unele situaţii, ea ne rezervă surprize de proporţii atunci când apar unele sincronicităţi extraordinare. Vă oferim în cele ce urmează câteva astfel de cazuri de coincidenţe şi sincronicităţi extraordinare.

Cartea din copilărie

Romanciera americană Anne Parrish vizita anticariatele din Paris prin anii 1920, când la un moment dat, a găsit o carte care fusese una dintre cărţile ei favorite din copilărie. Titlul acelei cărţi era „Jack Frost şi alte povestiri”. Fiind foarte interesată de respectiva lucrare, ea a cumpărat cartea cea veche şi i-a arătat-o soţului ei, povestindu-i cu lux de amănunte cât de mult i-a plăcut acea carte când era copil. Soţul a devenit curios, a deschis-o şi spre uimirea celor doi soţi a descoperit următoarea notiţă ce fusese scrisă cu tuş: „ANNE PARRISH, 209 N. WEBER STREET, COLORADO SPRINGS”. În felul acesta, soţul a descoperit că respectiva carte, pe care Anne Parrish o cumpărase de la anticariat, era propria ei carte.

Morţi îngemănate

În anul 2002, doi fraţi gemeni în vârstă de 70 de ani au murit în aceeaşi zi, la un interval de câteva ore unul faţă de celălalt, în urma unor accidente separate, ce s-au produs pe aceeaşi şosea din nordul Finlandei. Primul dintre gemeni a murit fiind lovit de un camion, pe când mergea cu bicicleta, către localitatea Raahe, la aproximativ 600 de km la nord de Helsinki. El a murit la numai aproximativ 1,5 km de locul unde fusese omorât fratele său.

„Aceasta este pur şi simplu o coincidenţă extraordinară, deşi cu totul nefericită. Astfel de accidente nu se petrec în fiecare zi şi ceea ce este uluitor în cazul acestui accident este că atunci şoseaua nu era aglomerată”, a declarat pentru agenţia de ştiri Reuters poliţista Marja-Leena Huhtala. „Pur şi simplu mi s-a ridicat părul în vârful capului când am aflat că cei doi fraţi erau de fapt gemeni şi muriseră în aceeaşi zi. Mi-a venit însă fulgerător în minte că poate cineva, acolo sus, care este Dumnezeu Tatăl, are ceva de spus în această privinţă”, a spus ea.

Călugărul cel salvator şi misterios

În Austria secolului al XIX-lea, un pictor destul de cunoscut, pe nume Joseph Aigner, a încercat de mai multe ori în decursul vieţii sale să se sinucidă. În timpul primei sale tentative de a se spânzura, care a avut loc la vârsta de 18 ani, Aigner a fost oprit să facă funestul gest de un misterios călugăr capucin. La vârsta de 22 de ani, el a fost din nou împiedicat să se spânzure de acelaşi călugăr, care a apărut în mod misterios la momentul potrivit. Opt ani mai târziu, el a fost condamnat la spânzurătoare pentru unele activităţi conspiraţioniste. Dar iată că din nou viaţa i-a fost salvată in extremis prin intervenţia aceluiaşi călugăr misterios.

La vârsta de 68 de ani, Joseph Aigner a reuşit în sfârşit să se sinucidă, folosind un pistol, cu care s-a împuşcat în cap. Deloc surprinzător, ceremonia funerară a fost realizată de acelaşi călugăr capucin. Acel călugăr misterios a fost o fiinţă umană al cărui nume Aigner nu l-a cunoscut niciodată. A rămas un mister cum de a intervenit de fiecare dată acel călugăr capucin la momentul potrivit, salvându-l de mai multe ori de la moarte.

O uluitoare coincidenţă fotografică

O femeie din Germania, care şi-a fotografiat copilul în 1914, a lăsat filmul la developat la un magazin de specialitate din Strasbourg. În acea vreme, unele plăci fotografice erau vândute individual. Apoi a izbucnit Primul Război Mondial şi, neputând să se întoarcă la data stabilită în Strasbourg, femeia a renunţat pentru totdeauna la fotografie şi era chiar sigură că acea fotografie s-a pierdut. Doi ani mai târziu, ea a cumpărat o placă de film în Frankfurt, de la un magazin de antichităţi situat la 200 de kilometri depărtare, pentru a-şi fotografia fetiţa nou-născută. Când a fost developat, filmul s-a dovedit a fi o dublă expunere, imaginea fetiţei fiind suprapusă peste imaginea anterioară a băiatului ei.

Printr-o extraordinară întorsătură a sorţii, filmul ei original, care nu a fost niciodată developat, a fost etichetat din greşeală ca fiind nefolosit şi i-a fost, în cele din urmă, revândut tot ei.

Cartea ce a fost în mod uluitor redescoperită

În 1973, actorul Anthony Hopkins a fost de acord să apară şi să joace un rol în filmul „The Girl from Petrovka”, după un roman de George Feifer. Neputând să găsească un exemplar al cărţii nicăieri în Londra, Hopkins a fost profund surprins să găsească totuşi un exemplar al acelei cărţi ce fusese abandonat undeva pe o bancă, într-o gară.
S-a dovedit apoi că a fost chiar exemplarul adnotat al lui George Feifer, pe care Feifer îl împrumutase unui prieten şi care după aceea fusese furat din maşina acestuia.
 
Răzbunarea uluitoare a glonţului

În anul 1883, Henry Ziegland a rupt relaţia cu iubita sa, care, de disperare, s-a sinucis. Fratele fetei s-a înfuriat foarte tare şi după ce l-a căutat pe Ziegland, l-a găsit şi l-a împuşcat. Crezând că l-a ucis, fratele acelei femei a mers acasă şi s-a sinucis. Henry Ziegland nu a murit după ce a fost împuşcat. Glonţul respectiv i-a zgâriat doar faţa şi s-a înfipt apoi într-un copac.

Mulţi ani mai târziu, în anul 1913, Ziegland a decis să taie chiar acel copac, care încă mai avea glonţul cu pricina în el. Uriaşul copac părea atât de rezistent încât el a decis să-l dinamiteze. A pus explozibilul, iar explozia care a urmat a proiectat glonţul buclucaş în capul lui Ziegland şi l-a ucis pe loc.

Taxiul şi moartea

În anul 1975, în timp ce mergea cu o motoretă în Bermuda, un bărbat a fost lovit grav şi, în final, ucis de un taxi.

Un an mai târziu, fratele acelui bărbat a fost ucis exact în acelaşi fel. De fapt, merită să menţionăm că el se deplasa cu aceeaşi motoretă care aparţinuse fratelui său. Mai mult decât atât, el a fost lovit exact de acelaşi taxi, care era condus de acelaşi şofer şi care ducea exact acelaşi pasager!

O uluitoare coincidenţă istorică

 

Viaţa lui Thomas Jefferson şi cea a lui John Adams, doi dintre părinţii fondatori ai Americii, au avut nişte conexiuni foarte interesante. Jefferson a compus Declaraţia de Independenţă şi i-a arătat nişte ciorne ale acesteia lui Adams care (împreună cu Benjamin Franklin) l-a ajutat să o definitiveze. Documentul a fost apoi aprobat de Congresul Continental pe 4 iulie 1776.
Surprinzător este faptul că atât Jefferson, cât şi Adams au murit amândoi în aceeaşi zi, 4 iulie 1826, la exact 50 de ani după semnarea Declaraţiei de Independenţă.

O coincidenţă uluitoare a scriitorului Edgar Allan Poe

În anul 1838, faimosul autor de scrieri fantastice Edgar Allan Poe şi-a publicat singurul său roman: „Povestea lui Arthur Gordon Pym din Nantucket“. Era vorba despre patru supravieţuitori ai unui naufragiu care au rămas într-o barcă timp de multe zile, fără niciun fel de provizii, hotărându-se în cele din urmă să-l ucidă şi să-l mănânce pe steward, al cărui nume era Richard Parker.
Mulţi ani mai târziu, în anul 1884, în urma naufragiului goeletei Mignonette, au rămas numai patru supravieţuitori, care au rătăcit într-o barcă de salvare timp de mai multe zile. În cele din urmă, cei trei membri mai în vârstă ai echipajului l-au ucis şi l-au mâncat pe steward. S-a descoperit ulterior că numele acestuia era Richard Parker.
 
O extraordinară sincronicitate regală

În Monza, Italia, regele Umberto I s-a dus să ia cina la un mic restaurant, însoţit de aghiotantul său, generalul Emilio Ponzia-Vaglia. Atunci când patronul restaurantului a preluat comanda regelui Umberto, regele a observat că şi patronul restaurantului era uluitor de asemănător cu el, astfel că amândoi erau virtual identici, atât la chip şi la statură. Fiind foarte curioşi unul faţă de celălalt, după ce au făcut cunoştinţă au început apoi să discute amândoi despre izbitoarele asemănări dintre ei şi au descoperit în cursul discuţiei care a avut loc mai multe asemănări extraordinare:
1. Amândoi se născuseră în aceeaşi zi şi în acelaşi an, 14 martie 1844.
2. Amândoi se născuseră în acelaşi oraş.
3. Amândoi s-au căsătorit apoi cu câte o femeie care avea un nume identic, Margherita.
4. Patronul îşi deschisese restaurantul în aceeaşi zi în care regele Umberto fusese încoronat ca rege al Italiei.
Pe 29 iulie 1900, regele Umberto a fost informat că patronul restaurantului murise chiar în acea zi, ca urmare a unei misterioase împuşcături accidentale, şi, pe când îşi exprima regretul, regele a fost asasinat, la rândul lui, de un tânăr anarhist din mulţime.

Copilul cel norocos

În oraşul Detroit al anilor 1930, un bărbat pe nume Joseph Figlock avea să devină un personaj uimitor în viaţa unei tinere femei, care în mod aparent era o incredibil de neglijentă mamă. Atunci când Figlock tocmai se afla pe stradă, copilul acelei tinere femei a căzut de la o mare înălţime, iar în cădere, copilul a fost prins ca prin miracol de către Figlock. Căderea copilului, care ar fi putut fi mortală, a fost, astfel, în mod providenţial oprită şi, cu acea ocazie, amândoi au scăpat nevătămaţi.
Un an mai târziu, exact acelaşi copil a căzut de la exact aceeaşi fereastră şi s-a prăbuşit din nou peste Figlock, care tocmai trecea pe sub fereastra respectivă. Din nou, Figlock l-a prins în braţe şi din nou amândoi au supravieţuit incidentului respectiv.

Reincarnarea-realitate sau ipoteza?

Este moartea sfârşitul existenţei, intrarea în eternitate sau o pauză între mai multe vieţi pe pământ? Dintotdeauna oamenii s-au întrebat ce se petrece cu sufletul după părăsirea planului fizic. Reîncarnarea este o temă prezentă în mod constant în literatura, filosofia şi credinţa acestei lumi. Marii înţelepţi care şi-au revelat Sinele Divin Nemuritor ATMAN afirmă că reîncarnarea este o realitate indubitabilă. Ce spune ştiinţa? Cum se îmbină diferitele puncte de vedere? Este reîncarnarea o realitate sau o ipoteză?

Doctrina reîncarnării se bazează pe credinţa că orice fiinţă umană este înzestrată, în afară de corpul fizic, cu un ansamblu de structuri subtile invizibile vederii obişnuite, având, în plus, ca element esenţial, o scânteie divină, o picătură de Dumnezeu. Esenţa noastră divină împreună cu o parte dintre corpurile subtile pot renaşte, după moartea corpului fizic, într-un alt corp. Deşi această idee a fost dezvoltată îndeosebi în religiile orientale, ea poate fi totuşi recunoscută în toate religiile lumii, iar în zilele noastre provoacă un interes crescut îndeosebi în Occident.

Tot mai mulţi oameni găsesc doctrina reîncarnării cu mult mai atrăgătoare şi mai pertinentă decât opinia ortodoxă a creştinilor conform căreia, după moarte, sufletul merge fie în cer, fie în infern sau în purgatoriu. Potrivit dogmei creştine, fiinţa umană nu are la dispoziţie decît o viaţă pentru a decide asupra destinului sufletului său, fapt ilogic şi de neînţeles în viziunea unei manifestări create de un Dumnezeu al iubirii şi al justiţiei.

Teoria reîncarnării afirmă că vieţile unui individ se succed eşalonat, la fel ca şi treptele unei scări: cu fiecare renaştere, sufletul său urcă sau coboară, în funcţie de conduita sa într-o existenţă anterioară. Unul dintre punctele forte ale teoriei este faptul că ea explică existenţa suferinţei  într-o viziune a justiţiei cosmice, care „dăruieşte” unora vieţi fericite, iar altora nefericite, în funcţie de KARMA sau suma acţiunilor şi gândurilor bune sau rele realizate în existenţele precedente.

Ideea reîncarnării este probabil la fel de veche ca şi credinţa în Dumnezeu, apărând încă în concepţiile populaţiilor primitive din întreaga lume, pentru a fi apoi acceptată de majoritatea religiilor. Ea ocupă o poziţie extrem de importantă îndeosebi în hinduism. Scrierile sacre hinduse, cunoscute sub numele de Upanishade, afirmă că sufletul intră după moarte în paradis sau în infern, acestea nefiind altceva decît lumi superioare sau inferioare ale planului paralel de existenţă, subtil, numit Planul Astral. Dar acesta nu este decât un stadiu provizoriu, ce poate avea durate variabile, înainte de întoarcerea pe pământ.

Conexă cu această idee se află şi legea KARMEI, potrivit căreia sufletul reîncarnat se prezintă în noua viaţă cu un bilanţ al acţiunilor sale din viaţa anterioară. BRIHAD ARANYAKA UPANISHAD afirmă: „După cum au fost acţiunile şi atitudinile sufletului într-o altă viaţă, astfel va fi el în actuala existenţă. Cel care acţionează cu virtute va fi un virtuos. Cel care face rău, va fi un om rău. El va deveni un sfânt datorită acţiunilor sale sfinte, sau un ticălos datorită ticăloşeniei sale actuale”.
BHAGAVAD GITA, cea mai răspândită şi apreciată scriere religioasă indiană, afirmă despre teoria reîncarnării următoarele:

„Corpul este despuiat
De veşmintele uzate;
Locuitorul corpului este şi el despuiat
De corpurile sale uzate;
Corpurile noi sunt îmbrăcate de acesta
Precum veşmintele”.

Teoria hindusă a reîncarnării admite regresia sufletului spre forme animale sau spre caste inferioare, iar unul dintre aspectele mai puţin fericite ale acestei teorii a fost acela că, în India, a contribuit la consolidarea sistemului de caste.

Buddha, un arhetip al perfecţiunii

Reîncarnarea este una dintre teoriile hinduse preluate şi de budism, la fel ca şi doctrina KARMEI. Însuşi termenul de budism presupune indirect ideea reîncarnării, căci „Buddha” nu desemnează neapărat un individ, ci mai degrabă un arhetip uman. El este un cuvânt sanscrit ce semnifică „cel pe deplin iluminat”.
Omul care a devenit istoricul Buddha, Siddartha Gautama, a trăit în India septentrională cu circa 500 de ani înainte de Christos. Potrivit teoriei buddhiste, el era doar un Buddha dintr-o întreagă serie, fiecare dintre ei pregătindu-se pe parcursul a numeroase vieţi pentru acea reîncarnare ca maestru suprem iluminat, după ce în prealabil atinsese starea intermediară de BODDHISATTVA.

Siddartha Gautama se spune că a început să se pregătească pentru starea de Buddha încă din timpul precedentului Buddha, Dipankara, cu nenumăraţi eoni mai înainte. Următorul Buddha, Maitreya, îşi va face şi el apariţia într-un viitor îndepărtat.

Pentru budişti, reîntoarcerea în lumea fizică cu o altă destinaţie decît aceea de a-i ajuta plin de compasiune pe toţi oamenii, fiind în starea de Buddha, nu este un lucru de dorit, iar scopul ultim al existenţei nu este altul decât atingerea stării de perfecţiune, astfel încît reîncarnarea să nu mai fie necesară.

Cartea Tibetană a Morţilor povesteşte cum, după moartea fizică, conştiinţa, „nemaiavând niciun obiect exterior de care să se ataşeze, va fi dusă de vânt”. „La scurt timp, vântul violent al KARMEI, teribil şi greu de suportat, te va împinge înainte şi înapoi cu teribile rafale. Atunci va apare un gând: ‘ce mult aş dori să am din nou un corp!’ După încă un timp sufletul îţi va fi ademenit de viziuni ale anumitor animale şi oameni aflaţi în timpul actului amoros, te vei simţi atras să iei locul unuia dintre parteneri. Nu face acest lucru, căci în momentul în care lichidul seminal va fi pe punctul de a fi eliminat, vei simţi că îţi vei pierde puterile. Şi atunci vei realiza că ai fost din nou conceput ca fiinţă umană sau ca animal.”

Imensul ocean al vieţii

În Occident, doctrina reîncarnării a pătruns cu mai multă dificultate, datorită „solului nefertil” al creştinismului. Ea a existat însă înainte de acesta, putând fi întâlnită la Platon şi în scrierile hermetice greco-egiptene din perioada precedentă şi imediat următoare naşterii lui Christos. Într-unul  din pasajele operei lui G.R.S. Mead, „Hermes de trei ori cel mare (Trismegistos)”,  putem citi:

„Din marele suflet al universului se nasc toate sufletele individuale. Acestea sunt supuse unor transformări numeroase, unele conducând spre o stare mai fericită, altele dimpotrivă. Iar târâtoarele vor renaşte ca fiinţe acvatice, acestea ca animale terestre, apoi ca păsări, şi, în sfârşit, ca oameni. Sufletele omeneşti care ating nemurirea se transformă în puteri sacre. Ele ajung astfel în sfera de manifestare a zeilor… Iar aceasta este cea mai înaltă glorie pentru suflet!

Dar nu toate sufletele sunt divine, ci numai cele pioase. După ce a luptat să atingă starea de pietate, ce constă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în a nu face rău nici unei alte fiinţe, sufletul se desprinde de corp şi devine inteligenţă pură. În acelaşi timp, sufletele încă impure continuă să caute un alt corp uman pentru a se reîncarna; ele nu se pot reîncarna în trupul unui animal lipsit de raţiune, căci legea divină interzice o astfel de infamie.”
Observăm că respectivul pasaj contrazice credinţa hindusă şi budistă cu privire la regresia în stadiul animal.

Conciliul de la Constantinopole sau anatema asupra reîncarnării

Primii părinţi ai Bisericii au cunoscut influenţa scrierilor hermetice, şi mulţi dintre ei au admis ideea reîncarnării. Origen, unul dintre cei mai influenţi dintre aceştia, afirmă că sufletele au existat în lumi anterioare şi vor renaşte în lumi viitoare. Lecţiile lui Origen au fost condamnate mai târziu de către Biserică, iar cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopole, din anul 553, a aruncat anatema asupra doctrinei sale a reîncarnării. Ea a continuat totuşi să supravieţuiască prin diferite mişcări gnostice ce şi-au desfăşurat activitatea în mod clandestin şi care, din când în când, sfidau deschis autoritatea bisericii, cum au fost sectele cathare din Evul Mediu, precum şi cele ale albigezilor şi ale bogomililor din Balcani. Albigezii care predau doctrina reîncarnării, au avut momentul lor de glorie pentru un anumit timp în centrul Franţei, dar au sfârşit prin a deveni victimele unei represiuni brutale instigate de biserică. După înfrângerea lor, în secolul XIII, doctrina reîncarnării a fost considerată în mod oficial drept erezie.

O lungă perioadă de timp, această teorie nu a jucat decît un rol minor în filosofia occidentală, deşi un anumit număr de gânditori independenţi au adoptat-o. Regăsim amprentele ei îndeosebi în scrierile hermetice, ale rozicrucienilor, cabaliştilor şi altor şcoli ezoterice din perioada renascentistă. Odată cu valul de libertate în gândire pe care  l-au adus secolele XVIII şi XIX, ideea reîncarnării a reapărut progresiv sub influenţa acestor societăţi esoterice, alături de alte idei interzise şi uitate, iar numărul gânditorilor care au început să se intereseze de ea a crescut foarte mult. Marele val de entuziasm pentru gândirea mistică orientală ce a străbătut Occidentul la sfârşitul secolului XIX a sporit enorm interesul pentru teoria reîncarnării, astfel încât astăzi ideea a devenit familiară celor mai diverse tipuri de credinţe religioase actuale.

Teoria a exercitat o atracţie deosebită îndeosebi asupra filosofilor, scriitorilor şi poeţilor, chiar cu mult timp înainte ca ea să devină foarte populară. Schopenhauer, Goethe, Heine şi Thoreau, pentru a nu cita decât câteva nume, s-au interesat îndeaproape de ea. Marele poem narativ al lui Cliford Bax, „Povestea călătorului”, reprezintă una dintre cele mai remarcabile expresii literare despe teoria reîncarnării, din secolul XX.

El povesteşte istoria unui suflet care se încarnează succesiv într-un sălbatic din Epoca de Piatră, apoi într-un babilonian, un scrib grec, un soldat roman, un călugăr din Evul Mediu, un vicar englez din timpurile noastre şi, în fine, într-un profesor de religie. Fiecare etapă este pentru el o lecţie deosebită şi, odata iluminat, el se eliberează definitiv de lanţurile care îl legau de viaţa terestră. Când profesorul este asasinat de către un sceptic gelos, sufletul său are viziunea tuturor vieţilor anterioare şi se simte brusc complet liber:

„ Un fulger de lumină izbucneşte;
Un zgomot de tunet îmi parcurge creierul.
Iar vastul ocean al vieţii nu mă mai învăluie.
Universul este în mine, iar eu sunt înăuntrul lui.
Şi împreună ardem într-un unic vârf de diamant luminos.
Nici mare nici mică, ci de nemăsurată este suma
Tuturor lucrurilor ce au fost, sunt şi vor urma.”

Viziunile lui Edgar Cayce

Una din dificultăţile în calea dovedirii reîncarnării este faptul că puţini oameni sunt capabili, în circumstanţe normale, să-şi amintească vieţile lor anterioare. Această absenţă a memoriei este firească, căci dacă ne-am aminti la tot pasul despre vieţile noastre anterioare, actuala existenţă ar deveni un coşmar.

Totuşi, s-a încercat constant în perioada recentă ridicarea voalului ce ascunde această amnezie. Hipnotismul este probabil una dintre cele mai frecvent utilizate metode, el aducând unele mărturii surprinzătoare.

A existat, de exemplu fenomenul Edgar Cayce, asistentul aproape analfabet al unui fotograf din Kentuky, ce avea să devină faimos în întreaga lume după ce a descoperit că poate, în transă hipnotică, nu doar să diagnosticheze bolile şi să prescrie tratamente, dar şi să reveleze vieţile anterioare ale celor care îl consultau.

El i-a relatat o dată unuia dintre aceştia că, într-o viaţă anterioară a aparţinut armatei sudiste în timpul Războiului de Secesiune, spunându-i de asemenea numele şi adresa din viaţa anterioară. Aceste detalii a fost verificate ulterior, iar arhivele au arătat că a existat într-adevăr un om ce corespundea datelor respective şi că acesta fusese angajat în trupele generalului Lee, în anul 1862.

Cazul Bridey Murphy

Mai recent, revelaţiile lui Morey Berustein, din cartea sa: „În căutarea lui Bridey Murphy”, au făcut senzaţie. Berustein, om de afaceri din Colorado şi hipnotist amator,  şi-a învins scepticismul iniţial şi a început să se intereseze de reîncarnare, întreprinzând diferite experienţe de regresie hipnotică – adică de întoarcere în timp a persoanei hipnotizate.
Subiectul său principal a fost o tânără menajeră din Colorado, căreia i-a dat pseudonimul  de Ruth Simmons.

Sub hipnoză, aceasta a început să-şi descrie o viaţă anterioară în care purta numele de Bridey Murphy, era femeie şi locuia în Irlanda, în prima parte a secolului XIX. Ea vorbea cu accent irlandez şi a furnizat chiar detalii asupra unor locuri necunoscute şi a unor cuvinte irlandeze, controlate şi confirmate ulterior. Mai mult, ea a fost capabilă, într-o stare de sugestie posthipnotică, să execute o gigă (un dans) irlandeză, după ieşirea din transă. Ceea ce făcea cu atît mai convingător acest caz era natura prea puţin spectaculoasă, ba chiar prozaică a personajului şi vieţii lui Bridey. S-au găsit totuşi şi în acest caz numeroşi critici care au susţinut că informaţiile exacte furnizate de Ruth Simmons îşi aveau sursa în amintirile romanelor citite în copilărie.

S-a încercat de asemenea şi studierea folosirii regresiei hipnotice pentru tratamentul tulburărilor psihologice prin readucerea la lumină a cauzei dezordinii respective, situată într-o viaţă anterioară. O asemenea aplicaţie este expusă în lucrarea intitulată „Numeroase vieţi” a lui Joan Grant şi Denys Kelsey, doi soţi care au practicat acest gen de terapeutică. Înainte de întîlnirea sa cu Kelsey, Joan Grant era deja extrem de cunoscută ca autoare a unor cărţi în care îşi povestea propriile încarnări anterioare. Într-una din acestea, „Faraonul înaripat”, ea îşi povesteşte viaţa sa ca preoteasă egipteană spre anul 3000 î.Ch.

Cât despre Denys Kelsey, acesta era un psihiatru ce a ajuns la pasiunea pentru reîncarnare prin intermediul hipnozei. El practica deja de câtva timp regresia prin hipnoză asupra pacienţilor săi, până când una dintre paciente şi-a retrăit nu doar circumstanţele vieţii sale intrauterine, dar şi ale concepţiei sale. Faptul i-a dovedit lui Kelsey existenţa la om a unui element nefizic,dar el nu s-a lăsat cu adevărat convins de realitatea reîncarnării decât după lectura cărţii „Faraonul înaripat” a lui Joan Grant.

Descoperirea crimei din altă viaţă

El a căutat-o pe autoare şi, împreună, au convenit asupra unei colaborări. Între cazurile pe care ei le-au tratat se numără şi acela al unui tînăr obsedat de ideea că tatăl său suferea de artrită deoarece, în copilărie el aşezase o lenjerie udă peste aşternuturile părinţilor săi.

Kelsey nu a apelat la metodele psihiatrice obişnuite, ci şi-a determinat pacientul să regreseze în timp, sub hipnoză, într-o viaţă anterioară. Se pare că atunci tînărul fusese o femeie ce a trăit în Anglia sub domnia regelui Eduard, şi care a încercat să-şi ucidă o mătuşă pe care o detesta udându-i aşternuturile. Descoperind stratagema, mătuşa fu apucată de o asemenea mânie, încât paraliză, rămânând timp de mai mulţi ani la pat, îngrijită chiar de tânăra fată, ce nu mai îndrăznea să o părăsească de frică să nu fie denunţată tentativa ei de omor. Pacientul admise că aceasta era cauza obsesiei sale şi nu mai avu niciodată tulburări de acest fel.

Un alt hipnotist, Peter Blythe, deşi mult mai sceptic în ce priveşte reîncarnarea, crede că ea poate constitui, în anumite circumstanţe, o ipoteză utilă. În cartea sa: „Hipnotismul, puterea şi practica sa”, el scrie: „…scepticismul meu în ce priveşte regresia hipnotică în încarnări anterioare nu înseamnă că aceasta nu poate fi utilizată de către hipnotistul analist pentru a aduce în lumina conştiinţei atitudini pe care pacientul este constrâns să le refuleze.”

El sugerează un procedeu prin care se poate vorbi unui bolnav refractar despre teoria potrivit căreia este posibil ca un incident traumatic să provină din timpuri îndepărtate, ca un fel de amintire ancestrală. Hipnotistul trebuie să-i spună bolnavului: „Este posibil ca aceasta să fie adevărat sau nu. Eu nu cunosc adevărul, dar dacă doriţi să exploraţi această posibilitate mai în profunzime, eu sunt dispus să vă ajut. Consideraţi că merită să încercăm?” Dacă răspunsul este afirmativ, analistul hipnotist va putea să încerce să descopere respectiva amintire.

Nu trebuie să credem că acest gen de amintire ancestrală este absolut sinonimă cu respectivul eveniment petrecut în propria viaţă anterioară a pacientului. Există teorii potrivit cărora fiecare eveniment îşi lasă amprenta în „eterul” subtil (AKASHA), astfel încât dacă o persoana are sensibilitatea necesară (este foarte receptivă), ea poate intra în rezonanţă cu evenimentul respectiv, branşându-şi conştiinţa pe frecvenţa sa specifică şi asimilându-l.

Potrivit acestei ipoteze, menajera din Colorado care credea că într-o viaţă anterioară fusese Bridey Murphy, ar fi privit (într-o manieră inconştientă) programul vieţii acesteia la un fel de emisiune tv eterică consacrată vieţii lui Bridey Murphy. Dar aceasta nu explică, evident, problemele psihologice despre care se crede că sunt datorate amintirilor din vieţile anterioare. Dar, indiferent care sunt argumentele pro şi contra acestei teorii a reîncarnării, cert este că sunt tot mai mulţi aceia care continuă să creadă în ea, aşa cum o spunea într-unul din poemele sale W.B.Yeats: „ omul trăieşte şi moare de nenumărate ori între cele două eternităţi ale sale.”(yogaesoteric.net)/

Limita Universului